”Cu cine trebuie să vorbesc?”
Este o întrebare pe care ne-o punem ca cetățeni foarte des pentru că nu avem o claritate cu privire la modurile în care putem solicita, sesiza, petiționa sau reclama (cum vreți să numiți această acțiune firească într-un stat democratic) instituțiile statului. Câte bordeie, atâtea obiceie, cam așa suna zicala și realitatea din teren ne-o confirmă.
În încercarea de a cartografia care sunt punctele în care cetățeanul poate veni cu input (de orice fel) către statul român am descoperit o sumedenie de canale, reguli, facilități și restricții deopotrivă care înconjoară această acțiune civică. Și ca o mantie deasupra lor, un nor de nedumerire cu privire la cine răspunde de ce anume. Cu excepția unor instituții sesizate frecvent, de exemplu Protecția Consumatorului sau Garda de Mediu, a naviga prin website-urile (acolo unde există), legislația și canalele publice de comunicare ale instituțiilor pentru a descoperi unde poți să te plângi de o situație, cum poți să o faci și care sunt așteptările pe care le poți avea cu privire la soluționarea problemei este o provocare pentru cetățean.
Desigur, putem să ne întrebăm, la fel: cu cine trebuie să vorbim ca să remediem acest lucru? Sau putem să venim și noi ca societate civilă cu soluții și propuneri ca să ajungem în punctul în care canalele de discuție dintre noi și stat sa fie accesibile și simplu de înțeles.