Care for Romania / Diaspora mai aproape de casă

Probleme administrative

Problema lipsei datelor exacte este una endemică la nivelul României, cu fluctuații extrem de mari între sursele de date, metodologii diferite aplicate pentru obținerea unor seturi de date similare și carențe semnificative în colectarea datelor. Diaspora românească este un exemplu concret, datele cu privire la numărul de români din străinătate fiind incerte, cu numere vehiculate ce variază de la 2 la peste 4 milioane.

La nivelul anului 2019, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni estima un număr de 9.7 milioane de români care locuiesc în afara țării, din care jumătate reprezintă diaspora românească. În același an însă, în datele oficiale ale Autorității Electorale Permanente, figurau numere de români care contraziceau realitatea din teren (56.000 în Italia, 6000 în Belgia etc.) și entități teritoriale care nu mai existau din 1992. Date ONU plasează dimensiunea diasporei românești la 3,4 milioane, pe când INS estimează un număr de 2.5 milioane. O problemă similară întâmpinăm și la nivelul datelor despre impactul migrației românești asupra dependenților (copii sau adulți întreținuți de către migrant) . Astfel, la nivelul anului 2015, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție anunța un număr de 85.940 de copii cu părinți plecați la muncă în străinătate pe când Inspectoratele Școlare Județene raportau un număr de trei ori mai mare, respectiv 212.352.

Lipsa consistenței și a credibilității cu privire la aceste date, luând în considerare faptul că, la nivelul lunii decembrie 2020, nu exista nici o statistică suficient de clară cu privire la numărul efectiv de persoane plecate din țară sau aflate în întreținerea unor terțe persoane, se reflectă puternic la nivelul capacității statului român de a construi și implementa politici publice, programe sau proiecte pentru diaspora, bazate pe numere clare și dovezi.

Foarte multe dintre problemele pe care cetățenii români le au în afara țării în relația cu statul român reies din faptul că aceștia figurează în statisticile statului ca fiind domiciliați și chiar rezidenți în țară. Un număr foarte mare de cetățeni nu își declară schimbarea de domiciliu din România nici după 5-10 ani (similar cu numărul de cetățeni care locuiesc la alt domiciliu în țară) chiar dacă figurează ca cetățeni în statele gazdă și chiar dacă au deprins obișnuința de a declara în statele gazdă orice schimbare de domiciliu. Acest lucru se întâmplă din mai multe motive. În primul rând cetățenii adesea neglijează interacțiunea cu statul român cu excepția momentelor în care trebuie să refacă acte sau să plătească taxe, de obicei din cauza experiențelor negative cu instituțiile românești. În al doilea rând, trebuie să menționăm costul prohibitiv al pașapoartelor și condițiile de reînnoire ale acestora în afara țării.

Mulți cetățeni români declară că nu au și nu vor să aibă o relație cu statul român deși participă în continuare la alegeri și consideră România „acasă”. Un al treilea motiv important, cauzat de experiența birocratică, este reticența de a-și declara domiciliul în afara țării, uneori din motive fiscale, dar mai ales din cauza pierderii buletinului. În momentul în care un cetățean își declară domiciliul în afara țării acesta figurează ca fiind cetățean român cu domiciliul în străinătate în bazele de date ale statului român. Acest lucru se traduce prin primirea unui pașaport CRDS și pierderea buletinului. În urma renunțării la buletinul românesc în unele situații devine dificil să te poți legitima exclusiv cu pașaportul, implicit să beneficiezi de anumite servicii în lipsa acestuia. O a treia problemă este cea a cetățenilor români care obțin rezidența sau cetățenia într-un alt stat și apoi își lasă actele românești să expire – aceștia sunt limitați sever în interacțiunile cu statul și nu mai pot să își exercite dreptul la vot.

În același timp statul român nu are o metodologie de reînnoire a datelor proprii privind cetățenii din diaspora, fiind considerat de datoria lor să își reînnoiască actele, să își declare noul domiciliu la mutarea dintr-o țară în alta sau să își declare dependenții. În absența interesului cetățeanului pentru reînnoirea statutului său statul pierde în totalitate contactul cu acesta. Una dintre soluțiile pentru acest lucru este o mai bună comunicare între UAT-urile din România cu cele din alte state membre UE cel puțin. O bază de date interoperabilă care să permită transferul de informații despre statutul de domiciliat sau rezident, pe baza de CNP, a cetățeanului, între serviciile de evidență a populației, respectiv primăriile din România și din alte orașe din Uniunea Europeană ar putea ajuta la curățarea datelor și menținerea consistenței acestora.

Politicile publice care adresează direct problemele diasporei sunt disproporționat axate pe probleme de identitate națională și culturală și ignoră aproape în totalitate problemele practice ale românilor de pretutindeni care reies din datele colectate prin interviurile derulate. Nu există nici o inițiativă de prioritizare a nevoilor punctuale ale diasporei românești și politicile publice naționale nu iau în considerare adesea impactul asupra românilor de peste hotare. Accentul în cadrul politicilor publice este pus pe menținerea identității naționale a cetățenilor din diaspora.

În planul de politici publice 2017-2020, aferent Planului de Guvernare 2016-2020 se afirma că

“Diaspora de mobilitate are o problematică specifică legată în primul rând de: - tratamentul egal și nediscriminatoriu, garantarea exercitării complete a cetățeniei europene, integrarea deplină în spațiul Schengen și eliminarea restricțiilor pe piața muncii (dreptul muncii, libera circulație, traficul de persoane etc.);

- relația cu autoritățile statului român;

- situația familiilor rămase în țară;

- modalități de reintegrare a românilor din diaspora care doresc să revină în țară;

- afirmarea, conservarea și promovarea identității culturale, lingvistice și spirituale;

- dezvoltarea și afirmarea mediului asociativ;

- evoluțiile politice regionale și internaționale (Brexit, manifestări xenofobe și rasiste, criza migranților).”

Cu toate acestea, majoritatea politicilor propuse (5 din 9 direcții strategice) vizează “promovarea identității culturale, lingvistice și spirituale”, iar Strategia pentru Românii de Pretutindeni (2017-2020) se axează pe aceleași nevoi de identitate culturală sau de consolidare a societății civile diasporene în detrimentul nevoilor practice imediate ale membrilor diasporei.

Nici în ceea ce privește impactul migrației asupra dependenților rămași în țară nu există o strategie coerentă. Raportul Grupului de Lucru Interinstituțional pentru copiii cu părinții plecați la muncă în străinătate constată că în privința acestor copii:

“Politicile publice (mai ales la nivel local) nu sunt întotdeauna elaborate în funcție de nevoi, în mod diferențiat, după necesitățile comunităților/localităților/regiunii (bugetele administrațiilor locale fiind alocate în funcție de parametri puțin variabili cum ar fi teritoriul și numărul de locuitori mai curând decât de profilul sau nevoile cetățenilor).”

Deși au fost făcute schimbări punctuale pentru a înlesni unele drepturi cetățenești în diaspora în ultimii ani, un exemplu fiind modificarea infrastructurii electorale pentru alegerile din diaspora, sau deciziile privind repatrierea de pe perioada pandemiei de COVID-19, diaspora este în continuare lipsită de politici publice ale statului român ce adresează direct probleme presante.

Un exemplu concret al efectelor birocrației din țară îl reprezintă situația incertă a zecilor de mii de copii cu părinții plecați, lăsați în grija altor persoane. Conform raportului Grupului de Lucru Interinstituțional pentru copiii cu părinții plecați la muncă în străinătate, pentru a putea lăsa copiii în grija altor persoane părinții trebuie să treacă printr-o serie de proceduri ce includ depunerea de declarații la autoritățile de protecție socială locale, o înfățișare judecătorească și o altă declarație depusă la școală. Ca urmare a necunoașterii acestor cerințe obligatorii, dar și din cauza procedurii anevoioase, un număr mare de părinți nu parcurg aceste proceduri, copiii fiind vulnerabilizați indirect prin lipsa unui tutore legal. Ei nu se pot înscrie la școală în mod legal fără prezența părinților, nu pot obține acte și nu pot beneficia de o serie de drepturi. În egală măsură, la revenirea în țară a unui copil minor plecat cu părinții este nevoie de completarea unei serii similare de documente pentru ca acesta să beneficieze de aceleași drepturi ca ceilalți copii, de la înregistrarea la autoritățile române la echivalarea actelor de studii din ciclul primar și secundar.

O alta dintre problemele generalizate din România este neadaptarea legislației și a birocrației la nevoile directe ale populației, chiar în momentul în care apar unele schimbări fundamentale în domeniile acoperite de legislația respectivă. Dincolo de necesitatea răspunsului rapid în situații de criză precum pandemia de COVID-19, adesea legislația și cerințele birocratice nu sunt adaptate nici în cazul unor schimbări graduale pe termen lung. Acest lucru este evident, de exemplu, în impactul unor legi asupra diasporei, legislația și reacțiile administrației nefiind destul de flexibile cât să țină pasul cu noile nevoi din teren.

Unul dintre exemplele cele mai vizibile vine din legislația electorală unde, în ciuda numerelor mari de români ce trăiesc în afara granițelor, numărul de secții de vot și de reprezentanți efectivi ai diasporei în Parlament au rămas identice. Parcursurile birocratice neadaptate sunt adesea primele și cele mai vizibile simptome ale problemelor instituționale pentru cetățenii diasporeni, la nivel micro. Astfel un element recurent în cercetarea derulată în Civic Labs l-a reprezentat sentimentul de “pas înapoi în timp” în momentul interacțiunilor cu statul român, de la cerințe birocratice care variază de la caz la caz, până la probleme de organizare, lipsuri de infrastructură și atitudinea funcționarilor publici. Blocajele legale și administrative care conduc la nevoia efectuării unui drum în țară pentru rezolvarea unor probleme de bază legate de acte sunt experiențe obișnuite pentru mulți. De exemplu, pașapoartele pot fi reînnoite și emise în cadrul misiunilor consulare ale României, dar adesea timpii de așteptare sunt mai mari ca în țară și procesul nu poate fi urgentat și nici nu pot fi eliberate prin procură. Deși unele acte, precum certificatele de naștere, căsătorie sau deces pot la rândul lor fi cerute și eliberate prin intermediul consulatelor, durata medie poate fi și de 3 luni, iar apostila haga poate fi obținută doar în țară. Cea mai mare problemă o reprezintă totuși cărțile de identitate și permisele auto, care pot fi obținute doar în țară, cu excepția primului act de identitate, cel obținut la 14 ani, doar cu dispensă specială pentru persoanele care nu pot reveni în România (elevii aflați în timpul studiilor, de exemplu).

Mai mult, din cauza neadaptării legislației, mulți cetățeni sunt puși în situații legale delicate, un exemplu din cercetare fiind situația unei respondente care, din cauză că personalul consular refuză să-i accepte actele de divorț, figurează cu alt nume decât cel legal în evidența statului român.

Deși problemele românilor din diaspora și ale dependenților lor din țară sunt adresate adesea la nivel de strategii, politici și planuri și, în unele cazuri, în mod direct, nu există o integrare a politicilor și strategiilor pentru diaspora în planuri de soluționare efectivă a acelor probleme. De exemplu, până recent când s-au deschis linii de finanțare specifice pentru programele ce se adresează copiilor cu cel puțin un părinte plecat nu existau programe integrate la nivel național de acest gen. Problemele menționate anterior, cu privire la colectarea de date fac dificile elaborările de strategii naționale integrate sau aplicarea de criterii bazate pe dovezi în construcția de politici și corelarea acestora. Programele mari de finanțare care adresează probleme ce afectează diaspora sau dependenții acesteia sunt axate pe proiecte de economie socială, sau dezvoltare de noi proiecte.

Cetățenii din diaspora și în special situația românilor în Europa figurează ca tematică în discursurile și programele politice ale unor partide parlamentare. De obicei strategiile partidelor se rezumă la readucerea membrilor diasporei în țară sau la păstrarea identității culturale românești peste granițe. Recent, tema reprezentării politice adecvate a cetățenilor din diaspora a fost preluată de cel puțin un partid, precum și cea a debirocratizării și a adaptării aparatului de stat la nevoile românilor plecați.

O problemă recurentă a românilor din diaspora este lipsa accesului facil la diverse servicii oferite de instituțiile statului român. O suită de servicii administrative, de la emiterea actelor de identitate și călătorie până la autentificarea înscrisurilor și alte servicii de notariat sunt oferite exclusiv prin ambasadele și consulatele statului român.

Din cauza numărului redus de reprezentanți ai statului raportat la numărul cetățenilor din țări cu populații mari de români sau a unor distanțe extrem de mari pe care cetățenii ar trebui să le parcurgă pentru a le accesa (în state cu suprafețe întinse precum SUA sau Canada), accesul la oferta de servicii ale statului este limitată semnificativ.

Lipsa unor servicii de bază oferite prin corespondență sau online limitează opțiunile cetățenilor din diaspora care trebuie să se deplaseze la fața locului sau, uneori, până în țară pentru a dispune de unele drepturi. Acest lucru este cu atât mai grav în cazul unuia dintre drepturile fundamentale într-un stat democratic, dreptul la vot. Din cauza necunoașterii dimensiunilor exacte ale diasporei, ambasadele și consulatele nu au putut face de mai multe ori față numărului mare de persoane care nu au reușit să voteze. În ultimii ani s-au luat o serie de măsuri de remediere a acestor probleme (posibilitatea cererii înființării unei secții suplimentare pentru fiecare 100 de persoane dintr-o localitate, extinderea procedurii de vot la 2 zile în cazul diasporei, votul prin corespondență, registrul electoral pentru vot în străinătate). Cu toate acestea au apărut probleme chiar și în cazul acestor măsuri de remediere, exemplul cel mai bun fiind votul prin corespondență care nu a funcționat corespunzător la niciun scrutin de până acum. Conform raportului preliminar de observare a alegerilor al Coaliției de ONG-uri Fiecare Vot un număr de aproximativ 15.000 de plicuri dintr-un total de 35.000 trimise de autorități către persoane care își exprimaseră dorința de a vota prin corespondență nu au fost primite la timp de către autorități, proporția fiind similară cu cea de la alegerile anterioare. Un factor agravant l-a reprezentat incertitudinea pre-electorală, pentru multă vreme vehiculându-se că votanții vor trebui să își imprime singuri buletinele de vot.

Un alt exemplu de soluție care generează alte probleme îl reprezintă chiar registrul electoral pentru votul în străinătate, în care cetățenii diasporeni trebuie să se reînscrie cu ocazia fiecărui scrutin, spre deosebire de cei din țară care rămân înscriși permanent și care a fost primit cu mare neîncredere de aceștia.

Birocrația instituțională reprezintă la rândul său o problemă în obținerea serviciilor și un exemplu pertinent îl reprezintă neînregistrarea unui număr foarte mare de copii români la autoritățile române, aceștia nedobândind de facto cetățenia română. Din cauza parcursului birocratic anevoios și a unor probleme tehnice punctuale cum ar fi limitarea la 3 ani a valabilității pașapoartelor pentru copiii sub 12 ani (din care 6 luni sunt pierdute cu birocrația și alte 6 luni nu permit deplasarea) statul român pierde un număr de viitori cetățeni.

Mulți oameni menționează un sentiment de “întoarcere în timp cu 25 de ani” în interacțiunea cu statul român prin consulate și ambasade pe când alții în mod surprinzător se declară mulțumiți de acestea. De vină este o neaplicare uniformă a unor reguli și proceduri, de cele mai multe ori calitatea serviciilor depinzând de gradul de implicare al personalului detașat în aceste instituții.

Serviciile oferite de statul român pentru cetățenii din diaspora sunt adesea în urma serviciilor de care beneficiază cetățenii din țară, din punct de vedere al accesibilității și al digitalizării, un lucru raportat universal, indiferent de categoriile de vârstă sau venit. Deși acum există aplicația e-consulat, folosită de cetățenii din diaspora pentru a valida actele necesare pentru înfățișarea la serviciile consulare aceasta nu funcționează decât ca o etapă de verificare. Actele trebuiesc depuse în persoană, în original, nu se acceptă poze digitale decât cele preluate în mod direct la centrele de pașapoarte sau la consulate și toate interacțiunile oficiale cu personalul consular pot avea loc doar față în față.

Serviciile digitale oferite de stat pentru românii din țară nu sunt folosite sau nu pot fi folosite de cetățenii din diaspora din motive de lipsa de relevanță sau design defectuos. Aplecarea spre servicii digitale însă există la toate categoriile de vârstă și venit, cetățenii lăudând serviciile digitale oferite de statele gazdă sau de mediul privat din România (bănci, servicii de plată a facturilor online etc.). Singurul serviciu utilizat de regulă de o parte dintre respondenți este ghiseul.ro, utilitatea acestuia fiind însă redusă, motiv pentru care mulți cetățeni din diaspora apelează la rude sau persoane de încredere care să le plătească taxele în țară.

Cea mai mare problemă comună a cetățenilor din țară și din diaspora, dar care îi afectează cu precădere pe cei din urmă o reprezintă lipsa unui sistem centralizat și coerent de identitate digitală. Un mecanism unitar și securizat, ușor de înțeles care să ofere acces la serviciile statului este aproape omniprezent în statele de destinație pentru cetățenii români. În unele țări, acest sistem este unul centralizat și uniform - un exemplu bun fiind sistemul belgian care se bazează pe cărți de identitate electronice ce pot fi folosite pentru autentificare online. În alte state se folosește un sistem național de identitate digitală, precum sistemul DigiD din Olanda sau un sistem de logare în parteneriat public-privat, adesea oferit de sistemul bancar (Bank-ID în Suedia și Norvegia, Nem-ID în Danemarca).

Nu în ultimul rând, unele state folosesc un sistem distribuit, cu numere de identificare separate pentru diverse servicii ale statului, precum în Portugalia sau Franța. Indiferent de modelul ales, majoritatea serviciilor statului sunt disponibile instantaneu, digital. Indiferent de forma pe care o are, sistemul de logare este unul securizat care permite acces instant la o suită largă de servicii. Beneficiarii o pot folosi pentru a solicita electronic acte și modificări ale acestora de la instituții ale statului, pentru a-și plăti taxele online sau o pot folosi chiar pentru a face programări sau a verifica istoricul medical. România nu are în acest moment un serviciu de acest fel deși unii pași în această direcție au început să fie făcuți, parțial ca urmare a pandemiei COVID-19, precum digitalizarea parțială a sistemului ANAF sau a unor instituții din administrația locală.

O problemă de nișă, dar cu un impact semnificativ este dificultatea echivalării diplomelor pentru cetățenii români care au studiat în străinătate. Orice diplomă internațională împreună cu dizertația aferentă trebuie să fie depuse la Centrul Național de Echivalare și Recunoaștere a Diplomelor unde aceasta trece printr-un proces anevoios și de durată până în momentul recunoașterii, și care uneori implică și instituții terțe.. Acest proces încetinește reintegrarea în forța de muncă pentru mulți absolvenți întorși în țară, și este o problemă în mod particular pentru cei care vor să activeze în sectorul public, unde echivalarea diplomei este adesea necesară pentru a obține o poziție.

Sectorul privat și, în mare parte, sectorul academic, neavând aceleași restricții la angajare, sunt prioritizate de absolvenții reîntorși în țară, lucru care duce la un deficit de atractivitate al sectorului public.

Mulți dintre cetățenii români plecați în alte țări lasă în urma lor o serie de proprietăți ce urmează a fi administrate de alte persoane. Dacă obținerea unei procuri notariale care împuternicește o altă persoană să administreze o proprietate nu este dificilă, vânzarea sau modificarea scopului unui teren sau unei locuințe necesită prezența proprietarului de drept. Această necesitate și lipsa oferirii unor servicii online sau prin corespondență de către statul român face ca multe proprietăți și terenuri să fie administrate defectuos, lăsate în paragină sau neexploatate la potențialul lor real.

Lipsa unor programe de sprijin la nivel local din partea autorităților face ca locuințele părăsite sau terenurile abandonate în lipsa unor rude care să le administreze să se deterioreze. O situație la fel de frecventă este cea a abandonării locurilor de veci, caz reglementat prin Legea 102 din 2014 privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile funerare. Administratorii cimitirului pot retrage dreptul de folosință a locurilor de înhumare titularilor, după o informare prealabilă, dacă aceștia au părăsit sau neîngrijit un loc de veci pe o perioadă mai mare de doi ani sau dacă nu și-au plătit taxele în condițiile prevăzute de contract și pot concesiona acel loc altcuiva.

Din cauza lipsei de acces la informații și la unele servicii ale statului mulți cetățeni din diaspora ajung adesea victime ale discriminării sau exploatării. Statutul social al unui cetățean român plecat la muncă în străinătate este adesea unul inferior celui avut în țară și dependența sa de angajator sau de grupul apropiat de persoane îl face vulnerabil în fața abuzurilor. Necunoașterea limbii, lipsa unui istoric de angajare și locuire în țara de destinație, sosirea în țară prin migrație organizată de către un terț sau statutul incert de locuire sau angajare lasă adesea cetățenii plecați la muncă fără o serie de opțiuni care le stau la dispoziție în țară sau chiar în străinătate, dar în situații normale. Un exemplu concret s-a putut observa recent odată cu închiderea economiei din țările clasice de destinație pentru imigranți români, închidere care a lăsat un număr foarte mare de persoane fără loc de muncă sau bani destui pentru plătirea chiriei. Efectul a fost unul de vulnerabilizare instantanee, cu un număr ridicat de persoane neputând să-și permită nici măcar repatrierea în lipsa unor economii.

Problema este una cu atât mai gravă cu cât protecția drepturilor cetățenilor din străinătate esta una din direcțiile strategice ale Planului de politici publice din programul de guvernare și ale Strategiei pentru Românii de Pretutindeni (2017-2020).