Cultura și participarea civică

Activitățile culturale joacă un rol important în creșterea calității vieții. Cu toate acestea, persoanele cu dizabilități din România participă la activități culturale într-o măsură mult mai mică decât populația generală. Bariera principală este lipsa de accesibilizare a spațiilor în care se desfășoară activitățile culturale, dar și faptul că produsele artistice și culturale nu sunt concepute pentru a fi consumate de persoanele cu diferite tipuri de dizabilități.

Există doar câteva instituții culturale în țara complet accesibilizate. Și in acest sens, merită menționate Muzeul Antipa, Biblioteca Națională, dar și o instituție mai mică cum ar fi teatrul Excelsior din București. Aproape tuturor spațiilor culturale le lipsesc mai multe elemente care țin de accesibilizare. Conform cercetării Băncii Mondiale (2021), aproximativ trei sferturi din spații nu au toalete accesibile, peste 60% nu au locuri rezervate pentru persoane cu dizabilități, aproximativ 40% nu au rampe conforme, aproape 90% nu au interpret mimico-gestual. Același studiu indică că accesibilizarea nu este luată în calcul la evenimentele culturale decât în câteva orașe mai mari și București. Totodată, informații despre accesibilitate sau lipsa acesteia, astfel încât persoanele cu dizabilități să-și planifice vizita, lipsesc de pe paginile instituțiilor culturale.

Cea mai proeminentă inițiativă în ceea ce privește accesibilizarea evenimentelor culturale este inițiativa Supereroi printre noi care organizează o serie de concerte accesibilizate Concert încetișor & Nu stau acasă. Organizatorii de evenimente și artiștii sunt îndrumați în organizarea evenimentelor muzicale prin metode simple, la îndemână și care nu implică bugete mari, prin care orice eveniment muzical poate deveni unul accesibil și incluziv.

Caracterul incluziv al culturii nu ține doar de accesul fizic și informațional la produsele culturale, dar și de temele pe care cultura le tratează, subiectele pe care le aduce în lumină la nivelul populației generale. În România, produsele culturale și artistice adresate populației generale rareori ating tema dizabilității, nu vorbesc despre viața trăită a persoanelor cu dizabilități. Acest fapt izolează problemele persoanelor cu dizabilități din mentalul colectiv. Creațiile artistice pot face mai vizibile persoanele cu dizabilitati, problemele și nevoile lor și pot sensibiliza publicul cu privire la lipsa de accesibilizare și barierele cu care se confruntă. Ceea ce ar ajuta în această privință, dar nu există în România, conform raportului de diagnoză a Băncii Mondiale (2021), este lipsa unei strategii publice de sensibilizare a populației cu privire la incluziunea socială a persoanelor cu dizabilitati și lipsa alocării de fonduri în zona culturală dedicate problematicii dizabilității.

Un alt motiv pentru care tema dizabilitatii nu este o temă explorată cultural și artistic este și pentru că foarte puține persoane cu dizabilități sunt creatori de cultură, lipsă care poate fi pusă pe seama participării reduse a persoanelor cu dizabilități la educație, inclusiv învățământ vocațional, artistic, dar și a lipsei de accesibilizare fizică și informațională a universităților de profil artistic, creativ și lipsa de adaptare a procesului de predare/ învățare. Totodată în finanțarea proiectelor culturale nu există niciun mecanism de sprijin pentru persoanele cu dizabilități, acestea intrând în competiția generală chiar și pe subiecte care țin de incluziune, autoreprezentarea nefiind un criteriu pentru finanțatori.

Din cercetarea noastră reiese că persoanele surde au o particularitate aparte în privința percepției asupra dizabilității - o internalizează ca pe o raportare ce le conturează identitatea și preferă să li se spună surzi, mai degrabă decât persoane cu deficiențe auditive. Lipsa capacității de a auzi și implicit de a vorbi și de a gândi în cuvinte afectează profund modul în care surzii conceptualizează lumea. Foarte mulți consideră limbajul semnelor ca o limbă maternă, și simt o apartenență culturală la comunitatea surzilor. De altfel, legea 27/2020 privind limba semnelor romane definește comunitatea persoanelor care folosesc LSR drept o minoritate lingvistică și culturală, cu drepturile de care dispun toate celelalte minoritati, inclusiv de a-și păstra și întreține cultura și limba maternă. Pentru persoanele surde care doresc, statul are acum obligația de a organiza învățământ în limba semnelor romane, precum și examene naționale în această limbă, dar aceste drepturi nu sunt respectate încă. În interacțiunea cu instituțiile publice, autoritățile au obligația de a pune la dispoziție interpreți de limbaj mimico-gestual. De asemenea, guvernul ar trebui să sprijine activitățile de promovare a acestei culturi la nivelul întregii societăți.

Deși dreptul la vot este un drept fundamental, persoanele cu dizabilități și-l exercită într-o măsură mult mai mică decât restul populației. Motivele principale țin de accesibilitatea fizică și informațională a procesului de vot. Pentru persoanele puse sub interdictie, bariera în calea votului este chiar lipsa capacității juridice. Pentru că măsura punerii sub interdicție judecătorească a fost declarată ca neconstituțională în iulie 2020, iar statutul acestor persoane va fi revizuit în următorii ani, probabil mulți își vor recâștiga dreptul de a vota. În acest context, va fi cu atat mai importantă prezentarea informațiilor generale despre procesul electoral într-un format accesibil persoanelor cu dizabilități intelectuale.

În ceea ce privește accesibilitatea fizică, cel mai important aspect este incapacitatea de deplasare la secția de votare sau inaccesibilitatea fizică a secțiilor de votare. Conform raportului de diagnoză al Băncii Mondiale (2021), datelor Autorității Electorale Permanente arată că aproximativ o zecime dintre secțiile de votare nu sunt accesibilizate pentru accesul fizic al persoanelor cu mobilitate redusă. Persoanele cu dizabilități care au un certificat de încadrare pot vota la orice secție de votare, dar de multe ori nu există nicio secție accesibilă în zonă. Pentru că lipsesc hărțile online și offline cu secțiile de votare accesibile pentru fiecare dintre tipurile de dizabilitate, persoanele cu dizabilități nu își pot planifica procesul de votare.

Votul la domiciliu sau prin corespondență ar putea rezolva problema accesibilității fizice, dar aceste procese nu sunt opțiuni viabile. Votul de la domiciliu nu este nici el accesibil din cauza procedurii greoaie de solicitare a urnelor mobile ce prevede că o persoană trebuie să se deplaseze pentru a lăsa cererea și documente justificative la secția de votare la care este arondat imobilul. Votul prin corespondență a fost implementat în România în 2015 și este în prezent disponibil doar pentru cetățenii cu reședința în străinătate, în contextul în care există țări care îl utilizează și pentru persoanele cu dizabilități (de exemplu Marea Britanie).

Pentru persoanele cu deficiențe de vedere nu există instrumente specifice cum ar fi buletine de vot cu chenare ajutătoare sau în limbaj Braille, care să faciliteze votul. Acestea votează de regulă cu un însoțitor, dar astfel confidențialitatea votului nu este îndeplinită. Nu există nici materiale educaționale și de promovare electorală în formate accesibile pentru nicun tip de dizabilitate, fie că vorbim de limbaj mimico-gestual, Braille, materiale explicative în format audio pentru persoanele cu deficiențe de vedere, sau in formate simplificate pentru diferitele tipuri de dizabilități intelectuale.