Deși a făcut progrese semnificative, România este unul dintre statele Uniunii Europene în care persoanele LGBTQIA+ au cea mai puțină protecție legală și se confruntă cu unul dintre cele mai ridicate grade de discriminare. Printre cauzele intoleranței față de această comunitate se numără importanța culturală a religiei și influența Bisericii Ortodoxe, dar și faptul că homosexualitatea a fost considerată fapt penal și persecutată cu închisoarea în perioada comunistă. Articolul 200 din Codul penal care incrimina relațiile dintre persoane de același sex a fost abrogat abia în 2001, la presiunile externe în vederea aderării la UE și pe fondul opoziției acerbe a Bisericii Ortodoxe Române. Tot în 2001 și tot ca pas premergător aderării, România a adoptat o legislație antidiscriminare foarte inclusivă pentru vremea aceea, care interzicea discriminarea pe baza orientării sexuale ca unul dintre criteriile de nediscriminare.
În ciuda acestor primi pași importanți, după ce și-a mulțumit pe moment partenerii internaționali, progresul a stagnat după aderarea României la Uniunea Europeană. Pe lângă o parte considerabilă din populație care se opune categoric acestei comunități, există o majoritate care tolerează “cu limite” existența acestui grup. Mulți se consideră toleranți atunci când declară că nu se opun relațiilor homosexuale atâta timp cât aceste cupluri nu se afișează public. Pretenția la drepturi egale, la căsătorie sau chiar la parteneriatului civil, precum și asumarea publică sunt pentru mulți români un afront adus bunului simț.
Dacă din motive evidente în perioada comunistă și până la abrogarea articolului 200 nu au existat persoane publice care să se identifice cu comunitatea LGBTQ+, reținerea și stigma au persistat până în ziua de azi. Chiar și acum, puține persoane publice se declară ca fiind LGBTQIA+, și, spre deosebire de alte țări, nicio persoană "high-profile" nu apare în spațiul public susținând drepturile LGBTQIA+ ca un membru al comunității. Lipsa de vizibilitate în spațiul public românesc i-a determinat în repetate rânduri pe reprezentanți ai Bisericii sau ai politicii conservatoare să afirme că homosexualitatea sau “transgenderismul” sunt importuri străine, produsul unor ideologii vestice fără vreo rădăcină în tradiția românească.
Similar altor țări din Europa de Est, România a fost teren fertil pentru curentul global conservator pornit de cateva grupuri neoprotestante din SUA. Acesta se opune acordării oricăror drepturi persoanelor LGBTQIA+ și neagă existența legitimă a acestui grup, dorind interzicerea oricăror discuții care ar normaliza acest subiect. Exponenta acestei mișcări în România este Coaliția pentru Familie care a strâns trei milioane de semnături pentru organizarea în 2018 a unui referendum pentru redefinirea căsătoriei în Constituție, de la uniunea dintre doi soți exclusiv la cea între femei și bărbați. Referendumul a fost respins din lipsă de cvorum, parțial ca urmare a unor campanii de boicot, parțial din cauza lipsei unui interes puternic al românilor pentru subiect.
Pe fondul unui climat destul de intolerant comunității LGBTQIA+, există totuși și schimbări pozitive. Printre ele se numără creșterea societății civile care apără interesele acestui grup, dar și decizii favorabile pentru cetățenii români la CEDO și Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Acestea afirmă drepturi importante pentru cuplurile de același sex și pentru persoanele transgender, decizii care pun presiune pe statul român să adopte o legislație favorabilă.
Istoria societății civile din jurul comunității LGBTQIA+ este strâns legată de asociația ACCEPT, prima asociație care a susținut interesele acestui grup în România, încă de pe vremea când homosexualitatea era incriminată și se pedepsea cu închisoarea. Fondată în 1996 și susținută la început de ambasadele străine, a avut un rol important de lobby și advocacy în dezincriminarea homosexualității și în adoptarea în România a unei legi antidiscriminare care proteja și orientarea sexuală. Tot ACCEPT a organizat în 2004 primul Pride din România, o manifestație publică prin care se celebrează identitățile și cultura LGBTQIA+ și care are loc în diferite forme în țări din întreaga lume. Primul marș, altă manifestație conexă Pride-ului și specifică comunității LGBTQIA+, a avut loc în București în 2005, iar numărul de participanți a crescut de la 200 în 2005 la 10.000 în 2019, ultimul an fără restricții pentru manifestațiile publice de dinaintea pandemiei Covid-19.
Dacă timp de două decenii asociația ACCEPT a fost principalul motor al societății civile din jurul comunității LGBTQIA+, din a doua jumătate a deceniului trecut, ONG-urile și grupurile de inițiativă s-au înmulțit și a început o activitate mai susținută și în alte orașe din țară. Din grupul organizațiilor tinere, asociația MozaiQ, fondată în 2016 în București, este o organizație de tip grassroots, cu un model de autoorganizare grație căruia a reușit să stimuleze dezvoltarea comunităților locale și în alte câteva orașe din țară. Un moment cheie pentru mobilizarea comunității a avut loc tot în anul 2016: anunțarea pentru anul 2018 a referendumului pentru redefinirea familiei în Constituție ca uniune strictă între o femeie și un bărbat. Energizați de perspectiva sumbră a referendumului și de discursul intolerant coagulat de acesta, unii membri ai comunității LGBTQIA+ din alte orașe din țară au răspuns apelului la autoorganizare.
Referendumul nu a trecut din lipsă de cvorum, și chiar dacă acel pericol a trecut, au rămas active ONG-uri sau grupuri informale care apără interesele comunității în multe orașe din țară: Timișoara, Cluj, Iași, Brașov, Sibiu. În ciuda rezultatului îmbucurător de la referendum și a coagularii societății civile și în afara Bucureștiului, România este într-o poziție geopolitică și culturală delicată, “pe falia dintre Est și Vest”, în cuvintele unui activist din comunitate. În continuare, există îngrijorare că România va urma modelul iliberal al unor vecini din Europa de Est, cum ar fi Ungaria, Polonia sau Croația, și nu cel al unei mai mari deschideri și incluziuni specific țărilor vestice.