Care for Romania / Incluziune pentru persoanele LGBTQIA+

Probleme legate de măsurile antidiscriminare

Infracțiunile motivate de ură (în engleză - hate crimes) reprezintă un termen umbrelă care se referă la toate acele infracțiuni comise în baza unei motivații care ține de o caracteristică a victimei, ca membră a unui grup mai larg. Caracteristica se referă de regulă la naționalitate, etnie, rasă, religie, orientare sexuală, identitate de gen. Făptuitorul consideră caracteristica inacceptabilă sau drept o dovadă de inferioritate și săvârșește infracțiunea transmițând un mesaj de umilire. Acest tip de infracțiune prezintă un interes special pentru că afectează profund nu doar victimele directe cât și categoriile din care victima face parte, creând un climat de intoleranță și frică.

Infracțiunile motivate de ură au potențialul să provoace traume emoționale și psihologice mai serioase în comparație cu infracțiuni similare care nu sunt motivate de ură. Articolul 77 din Codul penal stabilește ca circumstanță agravantă dacă fapta a fost comisă din motive care indica că făptașul a perceput victima ca inferioară sau ca având caracteristici inacceptabile legate de rasă, naționalitate, etnie, gen, orientarea sexuală, sau din alte motive care sunt considerate că indică inferioritatea victimei pentru făptaș.

Fiecare stat și-a dezvoltat politici și măsuri proprii pentru a combate fenomenul, dar în toate statele membre în Consiliul Europei, inclusiv în România, investigarea unei infracțiuni presupune obligația de a urmări indicii privind motivația discriminatorie. Poliția trebuie să fie atentă la grupul din care face parte victima, dacă faptuitorul a folosit discursul de ură, alte antecedente ale făptuitorului sau dacă fapta se înscrie într-un tipar de fapte similare altora motivate de ură.

România ar trebui să colecteze și să publice date și statistici reale, cu privire la infracțiunile motivate de ură care să includă numărul de cazuri raportate către poliție, numărul de cazuri urmărite în justiție, pedepsele aplicate cât și motivațiile discriminatorii. Dintre toate statele membre ale Uniunii Europene, România este singurul stat care nu colectează date în funcție de criteriul care a stat la baza motivației discriminatoare a infracțiunii (sex/gen, apartenență etnică, orientare sexuală, dizabilitate etc.) Părțile implicate într-o anchetă, poliția, parchetele și instanțele colectează în mod diferit date privind infracțiunile motivate de ură și nu se poate urmări activitatea lor pe fiecare caz în parte. Anual, mai puțin de 10 cazuri se soluționează cu condamnare pentru infracțiuni motivate de ură. Lipsa cazurilor ajunse în fața instanțelor penale și a condamnărilor nu sunt o dovadă a absenței fenomenului, ci o indicație că aceste cazuri nu sunt raportate sau nu sunt trimise în judecată ca atare.

Odată cu abrogarea articolului 200 din Codul penal în 2001, România a adoptat unul dintre cele mai progresiste cadre legale în ceea ce privește discriminarea, ca semn de angajament față de valorile europene. Ordonanța nr. 137 din 31 august 2000 interzice discriminarea pe baza de orientare sexuală, pe lângă o suită de alte criterii. (Prin comparație, legislația din Italia încă nu menționează orientarea sexuală ca un criteriu de nediscriminare.) Această lege a fost văzută ca un mod de a compensa pentru lipsa altor reforme necesare aderării la Uniunea Europeană.

Conform articolului 2,

”prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.”

Identitatea de gen și caracteristicile sexuale nu sunt explicit menționate, însă, conform enumerării și explicației de mai sus acestea se pot încadra la “orice alt criteriu”.

Asemenea altor grupuri vulnerabile, persoanele LGBTQ+ nu știu de multe ori să identifice discriminarea ca încălcare a unui drept și nu cunosc pârghiile de care dispun pentru raportarea ei și remedierea efectelor. Ca faptă contravențională, discriminarea se sancționează de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) cu o amendă sau un avertisment. Amenzile sunt între 1.000 și 30.000 de lei pentru persoane fizice și între 2.000 și 100.000 lei pentru persoane juridice. CNCD-ul nu poate obliga partea care a discriminat să plătească despăgubiri sau să restabilească situația anterioară (de exemplu, dacă victima își pierde pe nedrept locul de muncă, CNCD nu poate obliga angajatorul să o reangajeze).

În aceste situații, victima trebuie să se adreseze unei instanțe de judecată. Sesizarea CNCD-ului în acest caz nu este obligatorie, deoarece CNCD va fi convocat din oficiu ca să-și exprime un punct de vedere. O decizie favorabilă anterioară procesului, de la CNCD, poate constitui însă probă la dosar. În fața instanței cât și la CNCD se pot folosi probe audio, video și date statistice. Deși multă lume este reticentă în legătură cu folosirea înregistrarilor, materialele înregistrate în spațiul public sunt permise și pe cât posibil cei care se așteaptă să fie discriminați sunt încurajați să înregistreze audio evenimentul. Unele forme de discriminare pot lua formă infracțională, situație în care se adresează o plângere Poliției. Dacă după cercetări și investigații plângerea este considerată întemeiată poliția va sesiza instanța de judecată.

În 2019 și 2020, la CNCD au fost depuse 14 sesizări de discriminare pe motiv de orientare sexuală . Doar 5 au fost soluționate pozitiv, iar dintre ele 4 au vizat situații care au implicat discurs instigator la ură împotriva persoanelor LGBTQ+. În 3 dintre aceste hotărâri, părțile acuzate au inclus reprezentanți ai instituțiilor și autorităților publice. În condițiile în care nivelul discriminării raportat în sondaje este mult mai mare decât media europeană, numărul mic de plângeri indică cel mai probabil lipsa de încredere în autorități și lipsa de informații despre mecanismele de raportare.

Cu toate că au existat numeroase instanțe de discriminare și discurs instigator la ură în 2019 și 2020, CNCD s-a autosesizat doar de câteva ori în situații privind romii și niciodată privind discriminarea persoanelor LGBTQ+. Acest fapt se poate datora resurselor limitate ale instituției, care poate fi și o cauză a lentorii în soluționarea spețelor.

În acest moment există o singură instituție publică responsabilă de antidiscriminare, Consiliul pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Nu există o strategie națională legată de drepturile omului și nici o strategie instituțională CNCD. Trebuie menționat că CNCD-ul este în primul rând o instituție de remediere și sancționează (contravențional, prin amenzi sau avertismente) faptele care nu sunt atât de grave încât să atingă statutul de infracțiuni. CNCD mai formulează recomandări care nu sunt constrângătoare legal.

Ca singură instituție responsabilă de antidiscriminare, capacitatea sa este subdimensionată în termeni de resurse umane și financiare. Personalul numără între 60 și 70 de persoane și pe lângă biroul din București au doar două birouri teritoriale. Capacitatea CNCD-ului este de circa 2000 de petiții (sesizări) pe an, în condițiile în care discriminarea este sub raportată în România. Soluționarea unei petiții poate dura câțiva ani și remediul vine în forma unei amenzi, care este de multe ori disproporționată în raport cu fapta și nu reprezintă un factor descurajant adecvat.

O problemă de principiu este independența politică a CNCD-ului. Consiliul director este numit de Parlament și planează amenințarea că deciziile pot fi influențate în funcție de agenda acestuia. În ciuda acestui aspect și a unor decizii controversate, CNCD-ul este văzut de parteneri ca o instituție cu o prestație acceptabilă raportat la resursele pe care le are.

Pe lângă CNCD, ar trebui să existe strategii sectoriale sau instituționale legate de antidiscriminare care să reglementeze diferitele forme ale discriminării: bullying-ul homofob și transfob în școli, acțiunile discriminatorii ale medicilor față de persoanele trans sau infectate cu HIV, discriminarea la locul de muncă sau abuzul autorităților. O componentă de promovare și de asigurare a drepturilor egale ar trebui să existe în politicile publice din toate domeniile cheie.

Deși atitudinea presei s-a îmbunătățit considerabil în ultimele două decenii, exista încă un filtru al senzaționalului. Acesta este mai evident atât în felul în care sunt acoperite marșurile, cât și în tendința de a reda stereotipic, de multe ori, caricatural, membri mai excentrici ai comunității. Persoanele transgender în special sunt câteodată tratate ca o curiozitate și li se face referire prin termenul de transsexuali, deși acesta are conotații peiorative.

Chiar dacă au trecut printr-un proces de tranziție și trăiesc conform genului cu care se identifică, presa face câteodată referire la aceste persoane prin genul și numele vechi (“numele mort”). Cei care doresc să arate empatie și să nu descalifice demersul persoanelor trans ar trebui să prezinte persoana conform genului asumat, după care să adauge cuvântul trans sau transgender (de exemplu femeie trans sau bărbat trans ). În schimb, de multe ori o persoană este descrisă conform sexului atribuit la naștere. De exemplu, unei femei trans (bărbat la naștere) i se face referire prin “bărbatul transgender” sau “transsexualul”, după care se menționează numele vechi. Aceste practici sunt perspective critice, care desconsidera din start întregul demers al persoanelor trans.