Environment for Romania / Reciclarea și managementul deșeurilor

Probleme legate de finanțare și de aplicarea instrumentelor economice

Instrumentele economice reprezintă mijloace prin care politicile publice pot modela comportamentul oamenilor prin stimulente sau penalități financiare, cum ar fi taxele, amenzile dar și instrumentul de garanție-returnare, în care oamenii primesc bani sau vouchere la returnarea sticlelor de plastic. În mod ideal, banii strânși prin aceste instrumente economice ar trebui folosiți pentru rezolvarea problemelor de mediu pe care aceste deșeuri le generează.

Implementarea standardelor moderne de gestionare a deșeurilor și părăsirea paradigmei „aruncării la groapă” implică costuri mai ridicate, atât ca investiții în infrastructură dar și în ceea ce privește costurile operaționale. Presupunând că investițiile de infrastructură ar fi fost acoperite din bani europeni (deși nu este cazul pentru multe județe care nu au accesat fonduri), taxele individuale plătite lunar pentru salubrizare (de regula între 10 și 15 lei) sunt insuficiente pentru a acoperi costurile unei colectări selective pe fracții și costul operațiilor ulterioare de procesare, așa cum specifică legislația în vigoare.

Pentru a nu supăra alegătorii, dar și din lipsa de interes, primăriile au fost reticente să crească costul serviciului de salubrizare. Mai mult, unii primari au ales să exploateze electoral acest subiect și au eliminat cu totul taxa de salubrizare. Taxa de salubrizare a fost scoasă prima dată în Sectorul 1 în 2008. Cetățenii Sectorului 1 nu plăteau nici o taxă dedicată, dar primăria plătea din impozite un preț mediu considerabil mai mare decât în celelalte sectoare. Ideea de „taxă zero pe gunoi” a prins și în alte localități din țară, devenind o promisiune tehnic imposibilă, care nu a făcut decât să deresponsabilizeze și mai tare cetățenii în legătură cu deșeurile. Implementarea unui sistem performant de gestiune a deșeurilor care să aducă la îndeplinire țintele de reciclare cerute de Uniunea Europeană este o provocare chiar și cu cele mai mari taxe practicate în România.

Potrivit unui raport Expert Forum, costurile de funcționare a instalațiilor de tratare a deșeurilor în România nu sunt cu mult inferioare celor din țările vestice, singurul cost comparabil mai mic fiind cel cu resursa umană. Concluzia analizei mai este că, pentru a avea un serviciu adecvat, ajustând pentru costul salariilor, ar trebui să plătim cam 75% din ce plătesc cetățenii țărilor vestice.

Potrivit OG 74/2018, autoritățile locale au avut obligația să implementeze, începând cu data de 1 ianuarie 2019 instrumentul economic „Plătești pentru cât arunci". Acesta reprezintă una din metodele larg folosite la nivel global pentru încurajarea colectării separate a deșeurilor prin perceperea de tarife diferențiate bazate pe cel puțin unul din elementele: volum, frecvență de colectare, greutate, saci de colectare personalizați.

Instrumentul se poate implementa în mai multe moduri. Taxa de salubrizare poate fi cu totul variabilă sau poate fi separată într-o parte fixă și una variabilă care depinde de cantitatea de deșeu rezidual predată. Deșeul reciclabil este de regulă preluat gratis, oamenii urmând să plătească doar pentru fracția umedă.

În România, instrumentul „Plătești pentru cât arunci” este foarte puțin și imprecis aplicat. Mai jos sunt câteva exemple de moduri în care localitățile au experimentat cu acest instrument:

• Făgăraș (criteriu: saci de colectare personalizați): într-unul din cartiere cetățenii vor putea achiziționa saci de la operatorul de salubritate al Primăriei. Aceștia vor fi inscripționați cu coduri QR, care vor permite identificarea utilizatorului în sistemul de gestionare a datelor.

• Sibiu (criteriu: frecvența de colectare): fiecare gospodărie plătește un abonament în cadrul căruia beneficiază de un anumit număr de ridicări a deșeului rezidual, nereciclabil, în timp ce deșeul reciclabil se ridică gratuit. Fiecare golire de pubelă este contorizată automat cu ajutorul unui sistem de cip-uri montate pe pubelă, iar golirile suplimentare sunt taxate adițional.

• București, Sector 6 (criteriu: greutate): se plătește un abonament lunar din care se scad anumite sume care corespund cantităților de deșeuri reciclabile preluate. Aceste sume se deduc din abonament și variază în funcție de tipul materialului.

• Ghimbav, Brașov (criteriu: saci personalizați): în mai multe zone de blocuri ale orașului s-au montat „eco insule” cu supraveghere video unde se pot arunca deșeurile pe fracții. Locatarii au primit carduri de acces, precum și saci speciali prevăzuți cu cod de bare, care permit identificarea proprietarilor acestora.

Taxarea depozitării este un instrument economic folosit în Uniunea Europeană pentru a face această opțiune de gestionare a deșeurilor neatractivă din punct de vedere economic, deviind astfel deșeurile de la gropile de gunoi spre metode de tratare și valorificare.

În România această taxă poartă numele de „Contribuția pentru economia circulară” și este încasată de către Administrația Fondului de Mediu de la firmele care administrează depozite pentru deșeurile municipale. Aceștia includ mai departe acest cost în prețul serviciului de salubrizare. Inițial, prin OUG 13/2013 a fost prevăzută introducerea unei taxe de 50 lei/tonă din anul 2014 care ar fi urmat să crească progresiv la 80 lei/tonă, apoi 120 lei/tonă. Ca să nu supere alegătorii, guvernanții au amânat timp de cinci ani data primei taxări și au scăzut valoarea acesteia. În final taxa s-a aplicat doar din 2019, diminuată la 30 lei/tonă, iar din 2020 a fost stabilită la 80 de lei/tonă. Introducerea acestei taxe a creat numeroase disensiuni între primării și operatorii de salubritate și a făcut ca activitatea firmelor de salubritate să fie nerentabilă la tarifele contractate. Pentru că unii primari au refuzat plata unui tarif mărit, altul decât cel licitat, unele conflicte au ajuns în instanță.

Ca să fie un instrument economic eficient, aceasta taxă ar trebui să crească până la un nivel în care colectarea selectivă și procesarea în vederea reciclării să fie mai rentabile decât depozitarea, la groapa de gunoi ajungând minimul posibil, doar ce nu mai poate fi valorificat. În România depozitarea este de departe de cea ieftină opțiune. În țările din UE în care s-a atins un nivel mic al depozitării se practică o taxă de depozitare de 4-5 ori mai mare, în jurul sumei de 100 EUR/tonă.

Pe lângă „Contribuția pentru economia circulară”, bugetul Administrației Fondului de Mediu este alimentat prin mai multe instrumente menite să descurajeze depozitarea, din care menționăm câteva:

• Contribuția pentru neîndeplinirea obiectivului anual de reducere - contribuție de 50 lei/tonă, datorată de UAT-urile care nu reușesc să reducă cantitatea de deșeuri depozitate.

• Taxa /kg nereciclat datorată de firmele care introduc pe piața națională produse ambalate sau echipamente electrice și electronice, pentru diferența dintre cantitățile de deșeuri pe care ar fi trebuit să le recicleze și cele pe care reușesc să le recicleze efectiv.

• Ecotaxa: taxa plătită de firmele care introduc pe piață pungi și sacoșe fabricate din resurse neregenerabile.

Deși aceste taxe și contribuții reprezintă un procent semnificativ din veniturile Fondului de Mediu, acești bani nu revin în sistemul gestiunii deșeurilor, ci merg către alte programe de mediu. Raportul Anual privind Starea Mediului în România al Agenției Națională pentru Protectia Mediului arată că după ce 7 ani la rând suma alocată gestiunii deșeurilor a fost 0 lei în 2020 s-a alocat acestui domeniu infimul procent de 0.42%.

În schimb, programul „Rabla” a avut în permanență ponderea majoritară a sumelor alocate din fondul pentru mediu al României pentru programe destinate mediului (72% în anul 2019 și 43% în 2020). În condițiile în care în 2017 au fost eliminate taxele de mediu la înmatricularea mașinilor second hand, parcul auto second-hand s-a înmulțit cu 200.000 mașini/an (o creștere de 50%), majoritatea Diesel. Astfel, impactul programului Rabla de întinerire a parcului auto a fost neutralizat de achiziția masivă de mașini second-hand, doar aproximativ 20% din mașinile înmatriculate într-un an fiind noi.