Health for Romania / Sănătate mintală pentru toți

Comunicarea dintre specialiști în sănătate și pacient poate afecta negativ sănătatea mintală

Comunicarea specialist în sănătate - pacient este extrem de importantă atât pentru calitatea actului medical, cât și pentru sănătatea mintală și confortul pacientului și a familiei acestuia. Problemele de comunicare pe care le vom acoperi în această secțiune se referă atât la comunicarea cu pacientul psihiatric, cât și cu pacientul non-psihiatric dar care trece prin momente dificile în cadrul sistemului de sănătate. Vom acoperi atât problemele legate de stigmatizarea lor de către sistemul medical, cât și de dificultățile care există în prevenirea problemelor de sănătate mintală, sau gestionarea momentelor de criză.

Persoanele cu tulburări mintale se confruntă cu atitudini negative și sunt stigmatizate în societate, dar și în sistemul medical. Un studiu din 2007 a urmărit modul în care sunt tratați pacienții diagnosticați cu schizofrenie comparativ cu cei cu diabet, ambele fiind boli cronice, pentru a observa dacă există diferențe în modul în care pacienții primesc servicii în sistemul medical. Rezultatele au demonstrat că persoanele cu schizofrenie suferă în mod direct de discriminare instituțională în sistemul sanitar, comparativ cu cei cu diabet, iar aceste diferențe sunt asociate cu atitudinile stigmatizante ale personalului medical (Petrea, 2012).

Deși acest studiu are 15 ani vechime, din discuțiile cu persoanele din sistem pentru această cercetare a reieșit că subiectul este în continuare de actualitate. Un alt studiu comparativ mai recent, a urmărit atitudinile stigmatizante la nivelul studenților la medicină, ca viitori practicieni. Autorii s-au uitat la studenții români și cei străini din cadrul aceleași universități de medicină, și au descoperit că studenții români au atitudini stigmatizante față de persoanele cu probleme de sănătate mintală, mai mult decât studenții străini. Cu toate acestea, expunerea la persoane cu tulburări mintale tindea să reducă aceste atitudini, și să reducă și intenția de distanțare socială (Popescu, 2017). În acest sens, există programe testate la nivel internațional, care pot fi livrate studenților la medicină pentru a reduce nivelul de stigmatizare al persoanelor cu tulburări mintale (Hankir, 2020), pentru a reduce pe termen lung expunerea la discriminare în sectorul medical.

Reducerea stigmei este extrem de importantă pentru asigurarea calității serviciilor de sănătate pe care le primesc persoanele care trăiesc cu boli mintale. Personalul medical se află într-o asimetrie de putere și influență, în timp ce pacientul este în general într-o poziție vulnerabilă. Astfel, se amplifică efectul stigmei și discriminării, impactul pe pacient și familia acestuia fiind semnificativ. În acest sens, atitudinile stigmatizante ale specialiștilor din sistemul medical trebuie abordate sistematic, deoarece pot să reducă sau să îngreuneze accesul la servicii medicale, dar și să continue să alimenteze stigma la nivelul societății largi, în loc să o combată.

Din fericire, literatura de specialitate ne indică strategii testate pentru a putea interveni în a reduce stigma în rândul specialiștilor din sănătate prin: educarea personalului medical în a ști ce să zică și ce să facă atunci când interacționează cu probleme de sănătate mintală, facilitarea contactului social cu persoane care sunt diagnosticate cu boli de sănătate mintală, pentru a crește înțelegerea lor asupra experienței pacientului cu sistemul medical dar și pentru a crește empatia față de aceștia, intervenții menite să disipeze mituri și nu în ultimul rând activități menite să demonstreze rolul important pe care personalul medical îl are în recuperarea unui pacient (Knaak, 2017)

Dincolo de problemele legate de stigmatizare, sistemul medical se confruntă cu dificultăți în comunicarea cu pacienții vulnerabili, care nu sunt neapărat diagnosticați cu o problemă de sănătate mintală. Ne putem referi aici la un pacient căruia i se comunică un diagnostic oncologic și trebuie să poată procesa acest diagnostic, o familie care devine agitată pentru că nu își poate vedea copilul, care este într-o sală de operație, în urma unui accident rutier, o tânără mamă care este informată de pierderea unei sarcini într-o secție de ginecologie, un pacient într-o secție de infecțioase la începutul pandemiei COVID-19, care află că este pozitiv și va trebui internat și izolat, o familie căruia i se comunică de către serviciile de urgență că un membru al familiei se află în moarte clinică și este eligibil ca donator. Putem da multiple exemple în funcție de fiecare specializare medicală și, deși par cazuri extreme, fac parte din realitatea de zi cu zi a multor lucrători în sistemul medical. Iar ca numitor comun între toate acestea, este spectrul larg de situații dificile care implică o comunicare adecvată cu pacientul (și familia acestuia), pentru a gestiona sau măcar a nu amplifica niște situații emoționale complexe într-o situație vulnerabilă sau chiar de criză.

În unele locații medicale și specializări există persoane care pot asista sau pot veni în întâmpinarea acestor nevoi. Spre exemplu, echipele de transplant au specialiști în comunicarea cu aparținătorii, care au abilitățile necesare pentru a aborda o astfel de situație. Unele spitale care gestionează cazuri critice, au la randul lor psihologi sau psihiatri în echipă, care pot interveni. Există în unele instituții spitalicești chiar și programe de formare care vin în sprijinul abilităților de comunicare cu pacientul (și chiar și gestionarea crizelor) ale personalului extins.

Acestea au fost dezvoltate deoarece este mult mai eficient ca fiecare membru al unei unități medicale să fie pregătit să gestioneze astfel de situații și să contribuie la un climat de bunăstare, decât să fie un specialist care gestionează toate crizele ad-hoc. Cu alte cuvinte, avem în sistem cunoștințele și expertiza necesară pentru a forma personalul, însă nu există o capacitate de scalare sau extindere a acestora. În cercetarea noastră am identificat psihologi și psihiatri care au dezvoltat astfel de instrumente și cursuri de formare, dar din lipsa timpului pentru a le livra, acestea nu pot fi susținute în timp sau extinse la populații mai largi. Astfel, există o nevoie importantă de a oferi și extinde programe de formare în acest domeniu.