Health for Romania / Sănătate mintală pentru toți

Prevenția suicidului este neglijată de sistem

Suicidul este o problemă complexă de sănătate publică, cu impact asupra pierderilor de vieți omenești, dizabilitate asociată tentativelor de suicid, dar și cu efecte semnificative asupra celor apropiați. În general, suicidul apare atunci când o persoană este copleșită de o anumită situație, care pare imposibilă de gestionat sau fără ieșire. Un factor de risc important pentru suicid sunt alte boli mintale cum ar fi depresia, schizofrenia, tulburarea bipolară, tulburarea de personalitate de tip borderline, PTSD, consumul de alcool sau droguri.

Cu toate acestea, suicidul poate apărea și în cazul persoanelor care nu au alte probleme de sănătate mintală, în asociere cu un istoric de abuz fizic, emoțional sau sexual, sau chiar cu evenimente de viață stresante. Mai mult decât atât, suicidul este o problemă globală, cu un trend în creștere în țările dezvoltate, cu care se confruntă fiecare țară într-o mai mare sau mai mică măsură. Spre exemplu, la nivelul Uniunii Europene, în anul 2017 au decedat 48.000 de persoane prin suicid (OECD & EC, 2020). Datorită complexității comportamentului suicidal, Organizația Mondială a Sănătății recomandă ca strategiile naționale de prevenire ale suicidului să aibă o abordare pluridisciplinară, pentru a putea fi eficiente (WHO, 2021).

Începând cu anul 2019, Institutul Național de Medicină Legală nu a mai făcut raportări cu privire la numărul cazurilor de suicid iar conform unui studiu realizat în 2015, s-a menționat faptul că multe dintre sinucideri și tentative de suicid sunt considerate accidente și nu sunt raportate ca atare (SRCC, 2015). Inconsistența acestor date se poate observa prin simpla comparație a datelor oferite de INML, INS și bazele de date europene (EHIC și EUROSTAT), care prezintă cifre diferite în ceea ce privește numărul de victime ale suicidului. Am discutat mai devreme lipsa unei strategii, însă obiectivele unei asemenea strategii ar fi dificil de articulat în lipsa datelor situației actuale.

Fără un registru sau o raportare corectă a deceselor cât și a tentativelor de suicid, nu putem avea o înțelege a dimensiunii reale a fenomenului. Iar informațiile pe care le-am colectat de la persoane care lucrează în sistem ne-au sugerat faptul că acestea sunt subraportate, uneori din motive legate de stigmatizare.

Alianţa Română de Prevenţie a Suicidului (ARPS) este una dintre organizațiile care oferă sprijin celor cu ideație suicidară prin telefonul verde anti-suicid, dar și prin email. Aceste linii de ajutor nu sunt finanțate de stat, dar cu ajutorul lor am putut vizualiza un număr aproximativ de persoane care se confruntă cu astfel de tulburări. ARPS a oferit publicului următoarele date cu privire la activitatea sa începând cu perioada pre pandemie, până în prezent:

• 3.786 de apeluri în anul 2018;

• 3.822 de apeluri în 2019;

• 4.231 de apeluri în 2020, primul an de pandemie COVID;

• 4.181 de apeluri în 2021.

Președintele ARPS, Doina Cosman, a mai menționat într-un interviu public în 2022 că deși unele tentative de suicid rămân ascunse și nu sunt situații care ajung la liniile de urgență, este important să avem o evidență măcar a celor care sunt cunoscute autorităților pentru a înțelege cu adevărat nevoia unei reforme în ceea ce privește prevenția suicidului. Această nevoie este cu atât mai urgentă cu cât la nivel internațional există date că pandemia COVID-19 a crescut ratele de suicid. Iar date puține din cercetările locale (cum ar fi una dezvoltată recent la Sibiu) sugerează că și la noi au existat astfel de cazuri, direct legate de efectele pandemiei (Crișan, 2022).

Deși datele sunt puternic subraportate în România când vine vorba despre suicid, conform datelor de la Institutul Național de Medicină Legală (INML), în anul 2019 au fost documentate 2.401 sinucideri la nivel național. Aceste cifre s-ar traduce în peste 5 vieți pierdute zilnic, care ar fi putut fi prevenite. Dincolo de cei care au murit din această cauză, o cercetare recentă (reprezentativă la nivel național), a identificat faptul că 40% dintre români au experimentat tristețe prelungită și 8% au raportat ideație suicidală în ultimele 12 luni (Vuscan, 2022). Cu toate acestea, la nivel național nu avem o strategie unitară de acțiune pentru prevenirea suicidului și a intervenției în situațiile de criză suicidară în țara noastră.

Lipsa unei astfel de strategii se transpune în mai multe lacune în ceea ce privește prevenirea suicidului precum și abordarea intervenției în cazul persoanelor care sunt într-o tentativă de suicid. Dincolo de absența unei strategii dedicate, Legea sănătății mintale atinge doar contextual suicidul, iar Strategia Națională pentru Sănătatea Mintală a Copilului și Adolescentului 2016-2020 conținea o singură referință la prevenirea suicidului, fără un obiectiv specific sau acțiuni concrete de implementate. Mai mult, strategia Națională de Sănătate 2022-2030 (cea actuală) nu conține nicio referință la suicid.

Toate acestea ilustrează lipsa de preocupare a autorităților față de acest subiect extrem de important, care afectează comunități întregi, deoarece un deces prin suicid afectează puternic familia și chiar grupul extins al persoanei. În ultimii ani au existat cazuri de tentative de suicid care s-au terminat tragic din lipsa unei proceduri și a unei coordonări eficiente la nivelul specialiștilor. Un exemplu este cazul din 2015 raportat în mass-media al femeii din București, care s-a sinucis după peste 35 de ore de încercări ale autorităților să o facă să se răzgândească. La fața locului a fost adus un negociator din partea poliției, persoană desemnată să gestioneze o astfel de situație de criză, însă, unii experți în domeniu au sugerat că era necesară și implicarea unui psihiatru sau a unui specialist în sănătate mintală. În ceea ce privește campaniile de comunicare și informare, nu s-au realizat până acum campanii naționale organizate de Ministerul Sănătății care să vizeze prevenția suicidului. Singurele campanii care au ca scop educarea populației în ceea ce privește prevenția suicidului sunt cele organizate de ONG-uri, care din lipsa de resurse sunt locale și nu sunt scalate la nivel național.

În momentul în care un stat devine conștient de faptul că suicidul este o problemă reală ce trebuie tratată cu atare, se ajunge la concluzia că de cele mai multe ori chiar și infrastructura poate fi regândită. Aceasta poate împiedica persoanele care se confruntă cu ideație suicidară să-și ducă la capăt planurile.

În alte state în care suicidul reprezintă o problemă națională, s-a recurs la limitarea accesului facil la arme de foc, substanțe toxice și otrăvuri, aceaste metode dovedindu-se a fi cele mai eficiente (Sarchiapone, 2011). În România, conform datelor oferite de INML, cea de-a doua cea mai folosită metodă suicidară a fost intoxicația voluntară (otrăvirea) (INML, 2019).

Intoxicația voluntară poate fi atât prin utilizarea medicamentelor, cât și prin ingerarea de substanțe toxice, cum ar fi pesticidele. Conform unor studii efectuate la nivel internațional, majoritatea celor care au supraviețuit supradozei cu medicamente au declarat că acestea erau deja în interiorul locuinței, iar în cazul celor care au ingerat pesticide, s-a concluzionat că asemenea medicamentelor, substanțele toxice se aflau deja în locuințe sau în apropierea acestora (Sarchiapone, 2011).

Limitarea accesului la substanțele toxice sau medicamente, s-a dovedit a fi eficientă în scăderea ratei de suicid în țări precum Germania, Coreea de Sud sau Ungaria. Conform aceluiași studiu, s-a constat faptul că scăderea ratei de suicid asociată cu otrăvirea, nu a crescut tendințele pentru utilizarea altor metode în locul acestora (Lim, 2021). Conform unei analize realizate în anul 2015, aruncarea în fața unui tren (sau metrou) a fost cea de-a cincea cea mai folosită metodă de sinucidere din România (Rădulescu, 2015). În București, începând cu anul 2010, au fost mediatizate 25 de cazuri de tentative de suicid și suciduri petrecute în stațiile de metrou. În luna iulie a acestui an, Metrorex a comunicat public faptul că urmează să fie instalate porți antisuicid (safety doors) tocmai pe fondul creșterii tentativelor de suicid petrecute la metrou din ultimii ani, dar nu au fost oferite și informații referitoare la programul de implementare. Pe de altă parte, singurele informații despre această problemă le-am găsit în mass-media, lipsa datelor fiind din nou o barieră în înțelegerea acestei situații complexe.

O altă metodă aleasă des de persoanele care se confruntă cu ideația suicidară este precipitarea, care de cele mai multe ori se petrece fie de pe clădiri înalte cu acces ușor la acoperiș, fie de pe poduri înalte. Multe dintre cazurile mediatizate se petrec în astfel de circumstanțe și sunt de cele mai multe ori cele în care autoritățile intervin și încearcă să convingă persoana în cauză să renunțe la gestul extrem.

Un caz recent mediatizat este cel al tânărului de 13 ani din Drobeta-Turnu Severin, care a ales să-și pună capăt zilelor folosind o clădire abandonată care era considerată punct de întâlnire pentru tinerii din oraș. Multiple studii realizat în afara țării arată că intervențiile cu privire la restricționarea accesului în zone care pot facilita actul de sinucidere prin precipitare, ar putea reduce rata de producere a suicidurilor.

O analiză a 13 astfel de cercetări dezvoltate în Elveția, SUA, UK, Canada, Noua Zeelandă și Australia, care urmăreau mecanisme de împiedicare a precipitării, bariere fizice sau plase de siguranță, a măsurat o scădere a ratei de suicid de 91% (de la 5.5 suiciduri pe an, la 0.8). Aceasta a folosit date colectate înainte și după instalarea unor astfel de intervenții (Okolie, 2020). Astfel, restricționarea accesului la metode suicidare poate fi o practică care să vină în sprijinul scăderii suicidului. Însă neavând date la nivel date oficiale la nivel național, este dificil să se estimeze ce măsuri de restricționare a accesului la mecanisme de sinucidere ar putea fi eficiente în România.