Health for Romania / Sănătate mintală pentru toți

Specialiștii în sănătate mintală sunt prea puțini, inegal distribuiți și deseori prea încărcați de volumul muncii zilnice

Când vorbim despre deficitul de specialiști în sănătate mintală, ne referim la două mari categorii: specialiști în psihiatrie pe de o parte, și specialiști în psihologie și psihoterapie pe cealaltă parte. Aceștia vor fi analizați din perspectiva integrării lor în multiple servicii (nu doar în sistemul sanitar). Dincolo de sistemul sanitar, ne referim în principal la nevoia de astfel de specialiști în servicii care se adresează unor populații vulnerabile, care nu pot fi eficiente fără o abordare integrată care să includă și sănătatea mintală.

Conform EUROSTAT, în 2020 aveam 14,1 psihiatri la 100.000 de locuitori, considerabil mai puțini decât alte țări cum ar fi Franța (22,7/100.000) sau Germania (27,72/100.000) (EUROSTAT, 2022). Un raport al Institutului Național de Statistică din 2019 completează această imagine a deficitului de resursă umană și ne arată că din totalul de medici psihiatri, o treime sunt în fapt medici rezidenți - mai exact 685 din 2.218 de medici (INS, 2019). Aceste informații ne-au fost confirmate și de către experți și anume că, în fiecare an, un număr semnificativ de specialiști încep formarea în psihiatrie, însă mulți dintre aceștia fie se reorientează profesional, fie migrează în alte țări unde au alte posibilități de a-și practica meseria.

Un studiu recent ne arată faptul că deși intenția de a pleca a medicilor rezidenți de psihiatrie a scăzut odată cu îmbunătățirea condițiilor salariale (de la peste două treimi în 2015 la o treime în 2018 - medici care luau în considerare relocarea în altă țară - și de la 5% în 2015 la 2% în 2018 - intenție de a părăsi specialitatea, încă ne confruntăm cu dificultăți în a păstra resursa umană în psihiatrie.

Conform Colegiului Medicilor din România, 524 de medici psihiatri au părăsit România între 2010 și 2018 (Prelipceanu, 2021). În urma interviurilor de cercetare am identificat și faptul că există puține locuri de ocupat, mai ales în orașele mari față de care interesul este mai mare. Astfel, unii dintre cei care nu se îndreaptă spre mediul privat preferă opțiunea plecării în străinătate. Aceste cifre sunt cu atât mai îngrijorătoare când ne uităm la distribuția geografică a specialiștilor la nivel național. Resursa umană și așa insuficientă este concentrată în marile centre universitare, în defavoarea orașelor mici sau a mediului rural. Un studiu recent a arătat și faptul că există diferențe în acoperirea cu medici psihiatri în spitale și servicii de ambulatoriu, între regiunile de dezvoltare ale României. Cel mai mare deficit este înregistrat în Macroregiunea 2 (Regiunile de dezvoltare Nord-Est și Sud-Est), regiunea care se confruntă și cu cel mai scăzut nivel socio-economic.

Dincolo de medicii psihiatri în general, există prea puțini neuropsihiatri pediatrici (care tratează copii). Conform ultimelor date de la INS, în 2021 aveam 363 de medici în această specialitate, dintre care 152 erau rezidenți (INS, 2022). Interviurile cu experții ne-au relevat că aceștia sunt insuficienți, identificându-se dificultăți în a găsi neuropsihiatri pediatrici la momentul interviurilor chiar și în centre importante cum ar fi Cluj-Napoca, după pensionarea câtorva medici din această specialitate.

Pe de altă parte, Avocatul Poporului completează această imagine a inechităților în distribuția resursei umane. Conform acestuia, în județul CarașSeverin există un singur medic de specialitate psihiatrie pediatrică (necesarul fiind de 13), iar județe precum Giurgiu sau Ialomița nu au niciunul în sistemul public (Avocatul Poporului, 2021). Un raport UNICEF recent sesizează că o mare parte dintre copiii și adolescenții care au nevoie de servicii de sănătate mintală se adresează preponderent medicului de familie sau medicului pediatru, în timp ce mulți rămân fără servicii de specialitate. Același raport citează un specialist din domeniu care remarcă un sentiment general de dezamăgire față de această specializare. Expertul declară că majoritatea colegilor lui au emigrat în țările nordice, unde există interes real pentru această ramură a psihiatriei, iar el, la rândul lui a decis să părăsească domeniul medical pentru a se specializa pe psihoterapie.

Dincolo de nevoia de personal medico-sanitar în general, am identificat și o nevoie de noi specializări care să vină în întâmpinarea pacientului psihiatric. Având în vedere natura complexă și interdisciplinară a problemelor de sănătate mintală, există o mare nevoie de a defini noi specializări și sub-specializări (atât la nivel de medici cât și de asistenți medicali sau personal conex), fapt confirmat și de experții cu care am discutat pe parcursul cercetării. Deși există niște inițiative pentru a defini rolul psihologului în sistemul de sănătate spre exemplu, sau de a aduce noi specializări (cum ar fi cea de specialist în dependențe sau adictolog), acestea fac progrese extrem de încet, sau chiar stagnează de ani buni.

Un raport recent al Avocatului Poporului a sesizat o temă importantă legată de deficiențele sistemului de asistență socială, care pune presiune suplimentară pe sistemul de sănătate mintală (Avocatul Poporului, 2019). Într-un sistem subfinanțat, spitalele de psihiatrie ajung să găzduiască în internări prelungite care ies din sfera medicală, cazuri de pacienți cu afecțiuni psihice care ar trebui să fie tratați și urmăriți medical în comunitate. De multe ori aceștia sunt fie bolnavi cronici, fie pacienți din spitale cu măsuri ridicate de siguranță, care intră sub dispozițiile articolului 109 din Codul Penal. Deși expertizele medico-legale confirma că pot fi externați, unii dintre aceștia nu pot fi externați în realitate, deoarece nu există servicii și resurse pentru a fi tratați și sprijiniți în afara unui spital. Toate acestea se întâmplă în ciuda faptului că studiile de cercetare arată că prognosticul unui astfel de pacient este mai bun dacă beneficiază de servicii în comunitate, în timp ce își construiește o viață independentă.

Cauzele principale sesizate de Avocatul Poporului sunt lipsa sprijinului din partea familiei (inclusiv absența acestora), precum și lipsa unor servicii rezidențiale adecvate nevoilor acestor pacienți. Dincolo de povara nejustificată asupra serviciilor spitalicești, prin faptul că acești pacienți nu au opțiuni viabile pentru o viață independentă, continuarea tratamentului și integrare în comunitate, nu le sunt respectate drepturile lor fundamentale.

Mai mult, recuperarea acestora poate fi întârziată, iar tranziția către o viață independentă este practic inexistentă. Acest fapt poate duce și la decompensarea acestora când sunt într-un final externați, ceea ce le crește riscul pentru reinternări ulterioare. Un raport recent al Băncii Mondiale confirmă aceste informații, și anume că 15-20% dintre pacienții cronici rămân internați pe termen lung în lipsa unei familii care să îi preia, sau a unor servicii comunitare sau rezidențiale adecvate. O posibilă alternativă pentru aceștia este instituționalizarea în sistemul de protecție socială a persoanelor cu dizabilități - dacă se încadrează în aceste criterii și dacă se găsesc locuri disponibile (Banca Mondială, 2021). Însă toate aceste opțiuni sunt inadecvate pentru starea de sănătate și psiho-emoțională a persoanei, în timp ce duc la irosirea de resurse în sistemul sanitar.

Același raport al Băncii Mondiale oferă informații asupra problemelor sistemice care duc la această situație, și anume deficiențele serviciilor medico-sociale. La nivel național, există unități medico-sociale care au fost dezvoltate cu scopul de a prelua din cazurile sociale de bolnavi cronici din sistemul medical. În anul 2021, aveam la nivel național 66 de astfel de unități, care aveau mai puțin de 3,500 de paturi (INS, 2022). Însă aceste unități (la rândul lor supraaglomerate) ajung să preia majoritar (75%) cazuri care provin direct din comunitate și nu din transferuri de la spitale, așa cum au fost ele gândite (Banca Mondială, 2021). Această problemă este strâns legată de birocrația acestor transferuri cât și de lipsa serviciilor comunitare deinstituționalizate care să preia din această presiune. Lipsa acestora împovărează unitățile medico-sociale, care la rândul lor nu reușesc să răspundă eficient nevoilor serviciilor sanitare. Acest lanț de probleme și deficiențe lucrează astfel în defavoarea sistemului și a cetățeanului.

Lucrătorii în domeniul sănătății în general sunt expuși la riscuri psihologice la locul de muncă, datorită unui cumul de factori legați de natura muncii și condițiile în care aceasta se desfășoară. Totuși, specialitățile psihiatrice uneori prezintă un risc mai crescut deoarece uneori se pot confrunta mai des cu expunerea la violență sau alte tipuri de agresiune. Un studiu recent din România a identificat psihiatrii ca fiind cei mai nemulțumiți de condițiile de la locul de muncă, în comparație cu interniști, chirurgi sau specialiști din medicina preclinică (Muntean, 2022). Discuțiile cu experții ne-au confirmat faptul că persoanele care lucrează în spitalele de psihiatrie sunt expuse la risc crescut de agresiuni fizice, dar și la risc de stres psihologic, burnout (epuizare cronică în contextul unui stres profesional excesiv și prelungit). Unele dintre acestea sunt strâns legate de deficitul pe personal și supraîncărcarea celor care sunt în sistem.

În plus, în contextul expunerii zilnice la o traumă secundară (martor la trauma pacientului), acești specialiști au nevoie de sprijin pentru reglarea lor emoțională. Deși personalul specializat (medici sau psihologi) ar avea mecanismele și cunoștințele pentru a se gestiona, alte tipuri de personal (cum ar fi personalul auxiliar) deseori nu au formare în acest sens. Discuțiile cu specialiști din spitale de psihiatrie ne-au informat și că uneori personalul auxiliar nepregătit poate la rândul său să folosească forța sau să recurgă la abordări mai agresive, ca un răspuns la comportamentul pacientului. Raportul Avocatului Poporului a relevat probleme și în acest sector, unde gestionarea pacienților cu agitație psihomotorie implică potențiale riscuri pe ambele părți (pacient și lucrător în sănătate). Problemele principale identificate au fost legate de faptul că că personalul medico-sanitar și cel auxiliar nu au parte de protecție și sprijin atunci când gestionează situații cu risc crescut de agresiune. Mai mult, aceștia sunt per total insuficienți și deseori nepregătiți să adreseze eficient astfel de situații (Avocatul Poporului, 2019).

Stigmatizarea problemelor de sănătate mintală la nivelul societății noastre se răsfrânge și asupra specialităților medicale care se ocupă cu acestea și, mai exact, asupra psihiatriei. Interviurile pe care le-am avut au relevat această problemă a psihiatriei ca o meserie care suferă de prejudecăți, stereotipuri și un grad de discriminare, similar pacienților pe care îi tratează. Deși nu am identificat cercetări specifice pe acest subiect în România care să aducă dovezi suplimentare, studiile internaționale confirmă faptul că poate exista o așanumită stigmă prin asociere, care afectează negativ specialiștii care lucrează în domeniul sănătății mintale.

Aceasta este în general resimțită de către cei care lucrează cu cazuri severe de sănătate mintală, care în general sunt tratate în spitalele de psihiatrie. Acest aspect poate avea implicații importante atât asupra alegerii specialității de către tinerii medici, dar și asupra satisfacției muncii întregului personal medico-sanitar și auxiliar. Cercetările internaționale au identificat faptul că stigma prin asociere contribuie la corelări și stereotipuri negative, epuizare emoțională (o componentă a burnout-ului) și o experiență percepută de un statut profesional mai scăzut, comparativ cu alte profesii medicale (Yanos, 2020).

Mai mult, anumite ramuri ale psihiatriei, care au un deficit important de personal (cum ar fi psihiatria pediatrică) sunt văzute diferit chiar de colegii de breaslă. Un fost medic cu specializarea psihiatrie pediatrică, citat într-un raport recent UNICEF, mărturisea că “Psihiatria pediatrică nu este bine văzută ca specializare a tinerilor medici, este considerată mai ușoară și mai puțin aducătoare de beneficii. Purtăm această etichetă printre colegi” (UNICEF, 2022). În același timp, copiii și adolescenții nu reușesc să primească serviciile necesare de sănătate mintală, deseori din lipsa specialiștilor.

Un alt expert intervievat în cercetarea noastră a menționat și el izolarea și responsabilizarea medicilor psihiatrii pentru a acoperi toate nevoile unui pacient. Deoarece, odată diagnosticat cu o problemă de sănătate mintală, unui pacient poate să îi fie refuzate servicii medicale de altă natură. Spre exemplu, o patologie psihiatrică poate fi chiar o contraindicație pentru intervenții chirurgicale. Astfel, medicul psihiatru se simte izolat în lipsa unor colaborări cu alte specialități și împovărat cu abordarea tuturor problemelor de sănătate ale pacientului. Identificarea acestei teme în cercetarea noastră, cât și posibilele implicații pe care ar putea să le poarte, ne-a determinat să aducem acest punct pe agenda de discuții, cu dorința de a fi mai departe investigat în România.

În școlile românești există mai multe tipuri de specialiști care ar trebui să abordeze sănătatea mintală a elevilor. Pe de o parte sunt consilierii școlari și psihologii școlari, iar pe de altă parte, cu atribuții mai limitate, sunt medicii școlari. Consilierii școlari sunt diferiți de psihologii școlari și nu pot acorda consiliere psihologică, ci doar psihopedagogică (Guță, 2021). Iar consilierea psihopedagogică este definită conform legislației ca asistența și suportul acordate în vederea dezvoltării personale a preșcolarului sau școlarului, a carierei lui și a prevenirii situațiilor de risc (cum ar fi abandonul școlar) (CMBRAE, 2017). În prezent, la nivelul școlilor din România există un efectiv de 3.138 consilieri școlari (ME, 2022) pentru aproximativ 2.9 milioane de elevi. Conform legislației în vigoare, fiecare consilier școlar are o normă de minim 600 de elevi, respectiv minim 300 de preşcolari cărora trebuie să le ofere sprijin psihopedagogic atunci când aceștia au nevoie.

Cu toate acestea, consilierii școlari sunt insuficienți pentru nevoile din practică, constatându-se faptul că există situații la nivel național în care un consilier școlar are sub grija sa chiar și 2.400 de elevi (ME, 2022), în timp ce în alte țări europene, un consilier are în supravegherea sa în medie între 250 și 500 de elevi (UNICEF, 2022). Mulți dintre consilieri sunt depășiți de situație, fiind și repartizați la multiple școli. Având un timp limitat pe care îl pot acorda elevilor care le solicită ajutorul, de cele mai multe ori aceștia nu pot să vină în sprijinul tuturor. Mai mult decât atât, rolul consilierilor nu se rezumă în practică doar la atribuții pentru sprijinul elevilor, ci și al părinților și al cadrelor didactice.

Psihologii școlari sunt profesioniști acreditați de Colegiul Psihologilor care pot oferi intervenție psihologică specializată, pot face evaluare și psihodiagnoză a dezvoltării cognitive, afective și a personalității copilului sau adolescentului și pot de asemenea să ofere consultații de specialitate elevilor, familiei acestora, dar și comunității (Cognitrom, 2011). Din cercetările efectuate, la nivel național există 90 de psihologi școlari care sunt angajați în prezent, însă aceștia sunt deseori confundați cu consilierii școlari.

Într-o declarație publică dată ca răspuns la propunerea Ministerului Educației de a crește numărul specialiștilor în sănătate mintală din școli, președintele interimar al Colegiului Psihologilor din România din acel moment, a subliniat faptul că există necesitatea de a fi clar diferențiate cele două profesii (cea de consilier școlar, respectiv psiholog școlar). De asemenea, a sesizat faptul că este nevoie de echipe multidisciplinare la nivelul școlilor din care ambele tipuri de specialiști să facă parte (Peneș, 2021).

Nevoia de consiliere și sprijin pentru bunăstarea mintală s-a acutizat însă în perioada pandemiei, atunci când izolarea și educația online au adăugat factori în plus de stres în viața copiilor din categorii vulnerabile și nu numai. Conform raportului UNICEF cu privire la sănătatea mintală a copiilor și adolescenților din România, mulți dintre cei care abandonaseră școala sau nu mai erau înscriși la școală nu au mai avut la dispoziție servicii de sănătate mintală comunitară (UNICEF, 2022). La fel de afectați au fost și copii diagnosticați cu tulburări de sănătate mintală care nu au mai putut beneficia de consiliere psihologică din cauza restricțiilor.Așa cum a fost menționat și în primul paragraf, medicii școlari pot fi implicați în gestionarea sănătății mintale din școli, însă la un nivel mult mai limitat față de psihologi și consilieri. În România există, conform INS, 2.031 de cabinete medicale școlare funcționale în 2021, dintre care doar 22 se află în mediul rural (INS, 2022).

Ca termen de comparație, nu există date oficiale privind numărul medicilor școlari din țară, însă Preşedintele Societăţii Medicilor din Colectivităţile de Copii şi Tineri a declarat public în anul 2021 pentru o agenție de presă faptul că la nivel național ar fi aproximativ 680 de medici școlari (Foarfeca, 2021). În ceea ce privește activitatea acestora, ei nu au pregătire specifică pentru a fi implicați în screening-ul sănătății mintale, și doar de curând au abilitatea de a face trimiteri către sistemul public de sănătate (aspecte reluate mai pe larg în cadrul problemei referitoare la gradul de implicare al medicinei primare în promovarea sănătății mintale și screening). Astfel, implicarea lor în acest domeniu este destul de limitată.

Având în vedere natura muncii DGASPC-urilor cu grupuri extrem de vulnerabile, aspectele psiho-sociale ale beneficiarilor de servicii sunt extrem de importante. Cu toate acestea, interviurile cu experți ne-au sugerat faptul că aparatul DGASPC-urilor este subdimensionat pentru a putea aborda comprehensiv nevoile de evaluare psihologică și servicii de consiliere psihologică pentru toți beneficiarii lor.

În urma unei cereri de informații publice am aflat că la nivel național, în instituțiile de tip rezidențial pentru copii aflate în subordinea DGASPC, sunt angajate 826 de persoane cu studii în domeniul psihologiei sau psihopedagogiei (deservind aproape 13,000 de copii). Mai mult, în structurile DGASPC județene, în unitățile responsabile cu protecția copilului există diferențe mari în numărul de astfel de specialiști angajați. Spre exemplu, am identificat 9 în Ilfov și 112 în Sectorul 1, București.

Datorită limitelor semnificative pe care serviciile publice le au în livrarea cuprinzătoare de servicii sociale, o serie de furnizori privați și ONG-uri sunt autorizate să ofere și astfel de servicii. La rândul lor, acestea au nevoie de servicii de sănătate mintală în general, pentru a putea veni în întâmpinarea nevoilor complexe ale beneficiarilor lor. Cu toate acestea, se confruntă cu o lipsă de personal specializat în sănătatea mintală.

Această lipsă este determinată deseori de lipsa de finanțare sau de resurse disponibile pentru a angaja astfel de resursă umană. Mai mult, psihologii existenți, din lipsa resurselor financiare, sunt uneori puși în poziția de a îndeplini și alte roluri (coordonatori de proiecte, manageri de caz, activități administrative, etc), luând din timpul pe care aceștia ar putea să îl petreacă cu beneficiarul. Alte motive pentru această lipsă sunt asociate și cu agregarea geografică a specialiștilor în zone urbane mari sau mai dezvoltate, în defavoarea urbanului mic.

Astfel, găsirea unui psihoterapeut, și cu atât mai mult a unuia specializat pe anumite tehnici de care ar fi nevoie într-o abordare terapeutică specifică, este cu atât mai dificilă pentru organizațiile care nu își desfășoară activitatea în centre mari urbane și/sau academice. Iar odată găsit, organizațiile ne-au raportat probleme în continuitatea consilierii și dificultăți în a găsi noi terapeuți atunci când aceștia își întrerup temporar activitatea (cum ar fi în timpul concediilor de îngrijire a copilului).

Serviciile de sănătate mintală sunt extrem de importante și pentru persoanele care trăiesc cu boli cronice, dizabilități sau cele care trec prin boli sau evenimente majore de sănătate care le amenință viața (cancer, infarct, AVC, accidente rutiere, etc). În acest sens, spitalele care oferă servicii pentru astfel de pacienți pot angaja psihologi pentru a-i ajuta în tratarea integrată a pacientului, dincolo de intervenția strict medicală.

Acest proces este o bună practică ce se folosește la scară largă în alte țări din UE și din lume, deoarece are efecte benefice în recuperarea mai eficientă și reintegrarea pacientului în societate. Aceste servicii pot fi oferite acolo unde este nevoie și familiei sau aparținătorilor, pentru a le oferi sprijin și mecanisme de a gestiona starea de sănătate a persoanei bolnave.

În România, unde povara bolilor cardiovasculare, a cancerului, a accidentelor rutiere severe, precum și a bolilor cronice cum ar fi diabetul este semnificativă, este mare nevoie de astfel de servicii. Ca ordin de mărime, doar pe parcursul anul 2020, se estimează că 95.000 de noi persoane au fost diagnosticate cu cancer (OECD, 2021). Majoritatea dintre acestea au avut nevoie de intervenții chirurgicale majore și/sau tratamente prelungite, care deseori sunt dificil de tolerat și le afectează semnificativ calitatea vieții. Datele din literatura de specialitate internațională sugerează că, în general, 1 din 2 pacienți oncologici experimentează distres psihologic major după diagnostic, iar o treime se confruntă cu o tulburare de sănătate mintală asociată (Mehnert, 2018). Pe de altă parte, în România, se estimează că puțini dintre aceștia au acces real la servicii de sănătate mintală pe parcursul tratamentului oncologic, atât datorită lipsei de specialiști suficienți în spitalele, cât și datorită lipsei de trimiteri către specialiști în afara instituției unde beneficiază de tratament.

Motivele pentru lipsa de psihologi în aceste unități spitalicești a fost formulată diferit de experții cu care am discutat, arătând faptul că este o problemă complexă și contextuală. Una dintre problemele sesizate a fost cea a lipsei de finanțare, precum și cea a deprioritizării personalului de sănătate mintală în unele spitale, din cauza managementului și a percepției lor asupra importanței sănătății mintale.

Pe de altă parte, persoane din sistem sesizează și discrepanța între beneficiile salariale mici din sistemul de stat și responsabilitatea și volumul muncii, fapt care duce la dezinteresul psihologilor față de o asemenea poziție. Mai mult, deși salariile personalului medical au fost crescute în ultimii ani, personalul non-medical (cum ar fi psihologii) nu au beneficiat de creșteri similare. În acest sens, statutul psihologului în sistemul medical este alt subiect intens discutat, în jurul unei propuneri legislative care încă nu a fost finalizată legată de relația directă a psihologilor cu CNAS.

În alte spitale unde există psihologi, aceștia de multe ori sunt prea puțini pentru volumul de muncă și deseori sunt nevoiți să facă și alte activități (administrative, de formare, cercetare, de mediere în comunicare, gestionarea situațiilor de criză, etc), lăsându-le mai puțin timp pentru contactul cu pacientul. În aceste cazuri, psihologii reușesc să facă preponderent evaluări ale pacienților, și reușesc prea puțin să fie alături de aceștia în toate etapele critice ale tratamentului, sau să ofere suficient sprijin prin psihoterapie tuturor pacienților care au nevoie.

În aceste cazuri, disponibilitatea psihologului de a investi ore extra, neplătite, până la pragul burnout-ului, face diferența în volumul de muncă livrat. Deși admirabilă, această practică nu este sustenabilă și poate afecta negativ calitatea vieții specialistului și a serviciilor livrate, pe termen lung.

Prin Ordinul Ministrului de Afaceri Interne nr. 14 din 2018, persoanele private de libertate au dreptul de a beneficia de asistență psihologică pentru a le fi asigurat pe de-o parte suportul psihologic necesar adaptării la condițiile din penitenciar, respectiv centre de detenție, iar pe de altă parte pentru soluționarea problemelor psihologice pe care le au.

În sistemul de justiție din România, asistența psihologică acordată persoanelor deținute este asigurată de ofițerii psihologi. În timp ce penitenciarele, centrele de detenție și centrele educative sunt gestionate de Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP), centrele de reținere și arestare preventivă sunt gestionate la nivel județean de Inspectoratele de Poliție Județene (IPJ). Distincția dintre cele două instituții este importantă pentru înțelegerea atribuțiilor ofițerilor psihologi. În timp ce psihologii angajați la ANP au atribuții exclusiv concentrate pe sprijinul psihologic al deținuților, cei angajați în cadrul IPJ-urilor au și atribuții care țin de sprijinul și evaluarea psihologică periodică a personalului instituției.

Conform unui raport special realizat de Avocatul Poporului în urma unor vizite de monitorizare a centrelor de reținere și arestare preventivă, ofițerii psihologi au raportat un volum foarte mare de muncă, mai ales în contextul în care aceștia realizează evaluări la angajare sau periodice pentru cel puțin 600 de persoane angajate sau în curs de angajare. În anul 2021, existau în cadrul IPJ-urilor 73 de funcții de ofițer psiholog, dintre care doar 59 erau ocupate (Avocatul Poporului, 2021b). Mai mult decât atât, în cadrul aceluiași raport, este precizat faptul că existau județe în care nu era încadrat niciun ofițer psiholog în cadrul IPJ-ului respectiv.

Situația din cadrul penitenciarelor aflate sub gestiunea ANP, este diferită față de cea a IPJ-urilor. Pentru că în cadrul ANP există pe de-o parte psihologi care sunt dedicați sprijinului și evaluării personalului, iar pe de altă parte sunt psihologi alocați doar pentru sprijinul persoanelor private de libertate, este important să înțelegem numărul lor în raport cu nevoile existente. Conform răspunsului primit din partea ANP, în urma unei solicitări în baza legii 544/2001, există un total de 127 de ofițeri psihologi la nivel național. Și dacă ar fi fost toți cei 127 de ofițeri psihologi dedicați exclusiv acordării de sprijin persoanelor private de libertate, acest număr s-ar fi tradus prin faptul că un psiholog ar avea în supraveghere aproximativ 182 de persoane (în prezent, conform ANP, fiind 23.133 persoane private de libertate). În realitate, probabil că numărul este mai mare, fiind vorba și de ofițeri care nu interacționează cu persoanele private de libertate.

Reținerea minorilor este o practică profund contestată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei și ar trebui să fie privită ca ultima măsură de intervenție (Consiliul Europei, 2010). În România, minorii sunt reținuți atât în centre de detenție și centre educative, cât și în centre de reținere și arestare preventivă. Deși numărul celor privați de libertate în centrele de reținere și arestare preventivă nu este disponibil public, conform datelor afișate în timp real pe site-ul Administrației Naționale a Penitenciarelor, existau la momentul redactării acestui raport 543 de minori deținuți în centrele de detenție și educative. În ceea ce privește serviciile de sănătate mintală, în aceste centre de detenție și educative (care sunt 4 la nivel național), există 7 psihologi. Raportat la 543 de minori aflați în prezent în aceste centre, capacitatea psihologilor se traduce într-o medie de un psiholog pentru aproximativ 77 de minori.

După eliberarea din arest, persoanele care au fost private de libertate, atât adulți cât și minori, intră în programe de probațiune prin intermediul Serviciilor Județene de Probațiune. Scopul programelor de probațiune este de a ajuta persoana care a fost deținută să poată fi reabilitată din punct de vedere social și reintegrată în societate. La nivel național există 42 de astfel de centre în care lucrează 744 de consilieri de probațiune. Rolul consilierilor este unul complex, având atribuții atât în ceea ce privește elaborarea de planuri de intervenție pentru reabilitarea comportamentală a persoanelor deținute și reducerea riscului de recidivă, identificarea cauzelor comportamentului infracțional prin organizarea de discuții individuale și monitorizarea acordării unor servicii medicale, implicit și de tratament psihiatric în funcție de nevoile persoanelor reținute și a deciziilor luate de instanțele judecătorești (Cognitrom, 2007). Consilierii de probațiune sunt importanți în procesul de reintegrare a persoanelor deținute înapoi în societate, în special din prisma faptului că aceștia au capacitatea de a estima consecințele sociale și psihologice pe care pedepsele le pot avea asupra acestora. Deși reprezintă actori importanți în procesul de readaptare a persoanelor private de libertate, numărul lor este mult prea mic față de nevoile existente, mai ales în contextul în care o parte dintre consilierii de probațiune au și rol de coordonare a instituțiilor județene.

În anul 2021, au fost efectuate aproximativ 100.000 de supravegheri de către consilierii de probațiune (DNP, 2022). Supravegherea poate apărea atât în cazul minorilor cât și a persoanelor majore. În cazul minorilor, supravegherea este o măsură educativă neprivativă de libertate. În cazul persoanelor majore, supravegherea apare atunci când instanța de judecată dispune acest lucru. Etapa de supraveghere constă în vizite regulate și întruniri ale persoanei aflate sub supraveghere cu consilierul de probațiune asignat, dar și comunicarea constantă cu acesta în condițiile legii nr. 286 din 2009 privind Codul Penal.

Urgențele psihiatrice sunt clar definite în cadrul legal din România. Conform legii 487/2002, articolul 15, prin urgențe psihiatrice se înțeleg stările psihologice în care o persoană este într-o situație critică care poate duce la stări de confuzie, auto-vătămare gravă sau chiar deces, distrugere de bunuri sau agresarea altor persoane. La acest moment, intervenția în cazul unei urgențe psihiatrice este făcută, în funcție de caz, fie de ambulanță, fie de poliție sau jandarmerie, fie ambele dacă este nevoie de imobilizarea persoanei aflate în dificultate. În niciuna dintre situații nu sunt incluși specialiști în sănătate mintală care sunt pregătiți să gestioneze astfel de episoade, responsabilitatea fiind adresată echipajelor de urgență. Acestea sunt deseori nepregătite să răspundă la astfel de situații.

Astfel, neexistând o echipă multidisciplinară care să intervină, în cel mai rău caz, pacientul poate ajunge într-o secție în care nu poate primi îngrijiri care să rezolve toate urgențele, viața sa fiind pusă în pericol (Stroescu, 2012). În timpul cercetării a reieșit faptul că procedura standard de intervenție se rezumă la transportarea pacientului la cel mai apropiat spital de urgență acolo unde acesta este stabilizat, ulterior fiind transportat dacă este nevoie către camera de gardă a unui spital de psihiatrie unde poate primi îngrijiri pentru problemele de natură psihiatrică. În alte cazuri, acesta poate fi transportat direct în urgență la un spital psihiatric.

În același timp, conform Ordinului nr. 375 din 10 aprilie 2006 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea centrelor de sănătate mintală, printre atribuțiile acestora, ele ar oferi și servicii de intervenție în criză. Cu toate astea, din cercetările realizate nu am regăsit procedura prin care acestea pot interveni și care este momentul în care ele intervin. Astfel, nu putem spune dacă acestea contribuie în mod eficient (sau în mod real) la gestionarea urgențelor psihiatrice, nici măcar în zonele limitate unde ele există.

Pentru a avea un număr suficient de specialiști în sănătate mintală, este vital ca aceștia să reușească să navigheze eficient oportunitățile lor de carieră. Ne referim aici la acei psihologi care după ce termină un program educațional, iau direcția psihologiei clinice sau a psihoterapiei. Motivul pentru care aducem acest subiect în discuție este faptul că o mare parte dintre absolvenți aleg alte cariere, mai mult sau mai puțin legate de psihologie.

Una dintre problemele în traseul profesional al psihologilor identificat de tinerii absolvenți este cel a oportunităților de formare și cel al opacității visa-vis de pașii pe care ei trebuie să îi urmeze pentru a avansa în carieră. Deși există regulamente la nivelul Colegiului Psihologilor, modul inaccesibil în care aceasta este comunicată cât și imposibilitatea de a urmări pe site-ul acestei instituții modificări importante, face extrem de anevoios acest proces. Astfel, există prea puțin sprijin în navigarea și explicarea traseului profesional, multă informație fiind transmisă de la psihologi mai seniori către cei mai juniori, în funcție de relațiile individuale.

De asemenea, formările existente pentru psihologi sunt în general costisitoare și/sau dificil de obținut, lăsând loc de variabilitate mare în traseele profesionale la care au acces tinerii practicieni. Mai mult, deoarece aceștia trebuie să intre într-o perioadă de supervizare pentru a deveni psihologi sau psihoterapeuți independenți, aceștia au nevoie de a identifica psihologi seniori care să îi primească în supervizare, ceea ce nu este mereu o activitate ușor de întreprins. Tot acest proces și lipsa de claritate poate fi demoralizantă pentru tinerii psihologi, care tind să aleagă direcții de carieră care nu implică lucrul direct cu un pacient.

Nu în ultimul rând, o posibilă carieră în sectorul public, spre exemplu psiholog la un spital, este extrem de obscură pentru tinerii absolvenți, dincolo de niște stagii de practică pe care aceștia ar putea să le obțină pe parcursul formării, iar aceste stagii de practică sunt în general disponibile pentru studenții ale căror facultăți au deja colaborări cu spitale.