Environment for Romania / Sate dezvoltate

Probleme de agricultură

Fiind principalul element asociat în mod convențional cu mediul rural, agricultura reprezintă activitatea economică dominantă în rural, dar și o sursa de hrană esențială pentru mulți săteni. Marea majoritate a locuitorilor ruralului implicați în agricultură sunt fermieri mici și mijlocii, pentru care aceasta reprezintă sursa principală de venit. Mulți dintre ei practică agricultura de subzistență, însă, în prezent, se confruntă cu o serie de dificultăți provocate de resurse insuficiente și competiția pentru acces la piață cu fermele mari și companiile internaționale, care sunt axate pe monoculturi. În secțiunea aceasta vom discuta câteva din provocările principale ale micilor producători agricoli din România.

Cadastrul reprezintă un sistem oficial de înregistrare și evidență a imobilelor, fie că sunt terenuri cu sau fără construcții. Acesta cuprinde informații esențiale legate de proprietari, limite, suprafețe, construcții și alte detalii relevante pentru fiecare parcelă de teren sau proprietate imobiliară, inclusiv o reprezentare geospațială a acestora. Adițional cadastrului, există și cartea funciară, care reprezintă registrul oficial complementar unde sunt consemnate drepturile reale asupra proprietăților imobiliare, prin procesul legal de intabulare.

La aderarea la Uniunea Europeană în 2007, România avea statutul de singura țară fără cadastru general din spațiul comunitar. În prezent, după 8 ani de la începerea Programului Național de Cadastru și Carte Funciară (PNCCF) în 2015, țintele propuse privind situația cadastrării sunt departe de a fi îndeplinite. Programul prevedea ca până în anul 2023, imobilele din toată ţara să fie înregistrate gratuit în Sistemul Integrat de Cadastru şi Carte funciară, prin realizarea gratuită a planurilor cadastrale ale tuturor imobilelor, deschiderea cărților funciare, precum și acordarea certificatelor de moștenitor pentru succesiunile nedezbătute. În realitate, conform datelor furnizate de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI), până la data de 31.07.2023 au fost finalizate lucrările de cadastru doar pentru 197 Unități Administrativ Teritoriale (UAT-uri) (din care 178 UAT-uri integral și 19 UAT-uri parțial), din totalul de 3.181 UAT-uri din România.

La aceeași dată, erau în derulare lucrări pentru 2.395 UAT-uri. Implementarea deficitară a Programului Național de Cadastru este rezultatul unui lanț complex de circumstanțe. Inițial, PNCCF a fost lansat pe baza proiectului anterior de cadastrare CAESAR – Completarea Sprijinului UE pentru Restructurarea Agriculturii, al cărui obiectiv era cadastrarea completă pentru 44 de localități, dar și acesta a fost un eșec, deoarece rezultatul final a fost de 7 localități cadastrate. Abordarea ulterioară a ANCPI de a cere firmelor de cadastru implicate în proiectul precedent să organizeze licitații pentru suprafețe mari care să fie cadastrate a dus la dificultăți de a face față proiectelor ample, deoarece firmele nu reușeau să asocieze câte 5-6 comune pentru lucrările de cadastrare.

Încercarea ANCPI de a transfera responsabilitatea scrierii proiectelor și organizării licitațiilor către primari a generat confuzie și incoerență în proces. Problemele de coordonare dintre ANCPI, primari și alte autorități au dus la alte întârzieri, iar lipsa pregătirii experților în cadastru a condus la realizarea de cărți funciare greșite. În 2020, ANCPI s-a întors la procedura organizării de licitații mari, de peste 30 de milioane de lei, pentru a se cadastra sute de localități într-un ritm mai alert, însă Pandemia COVID-19 a afectat ritmul lucrărilor și a crescut riscul ca firmele să nu își primească plățile pentru măsurători. În plus, primarii s-au plâns de modul de organizare, iar în multe comune, evidențele incomplete privind proprietarii imobilelor și lipsa personalului de specialitate din primării au îngreunat procesul.

Aceste provocări au dus la întârzieri semnificative, erori și nerealizarea completă a obiectivelor PNCCF și au generat mai multe probleme cu care locuitorii din rural și micii fermieri sunt nevoiți să se confrunte. Situațiile în care companiile de cadastrare venite din alte regiuni au ignorat realitățile locale ale satelor, desenând suprafețe drepte și ignorând configurațiile reale ale terenurilor, au dus la confuzie și neînțelegeri între proprietari. Aceștia și-au dat seama că porțiuni din terenurile lor au fost înregistrate ca aparținând vecinilor sau că ei înșiși dețin terenul altora. Cu toate acestea, ajustările ulterioare necesare pentru corectarea acestor erori implică costuri semnificative, timp și formalități legale, ceea ce a creat o povară financiară și logistică pentru oameni.

Pentru a evita astfel de situații, mulți proprietari aleg să-și realizeze cadastrările pe cheltuiala proprie, date ANCPI confirmând acest lucru, trei sferturi dintre cadastrări fiind realizate la cererea solicitanților. Lipsa cadastrului național are implicații majore și asupra fermierilor mici, deoarece lipsa de documente valide îi poate priva de subvenții și finanțări, cum ar fi plățile directe sau accesul la fondurile europene.

Dreptul funciar este ansamblul regulilor legale care stabilesc proprietatea, utilizarea și alte aspecte legate de terenuri. Problema administrării precare a dreptului funciar în România, cu accent pe accesul la pământ, este rezultatul unei serii de factori interconectați, evidențiați și de interviurile cu experții. Acești factori includ, în primul rând, dificultățile generate de procesul de reîmproprietărire după era comunistă, care a fost afectat de corupție și gestionare inadecvată. Rezultatul a fost o distribuție inechitabilă a terenurilor, în care conexiunile politice și influențele au jucat un rol preponderent în detrimentul fermierilor obișnuiți. Deși au primit titluri de proprietate, acești fermieri au fost deseori limitați în utilizarea și exploatarea efectivă a terenurilor din cauza concentrării masive a proprietăților în mâinile unor mari investitori sau companii internaționale.

În al doilea rând, problema cadastrării generale a terenurilor agricole, descrisă în problema anterioară, a amplificat dificultățile în gestionarea corectă a drepturilor de proprietate. Acest lucru a creat oportunități pentru fraude, utilizarea necorespunzătoare a terenurilor și a dus la incertitudine în ceea ce privește accesul și utilizarea legală a pământului. Mulți proprietari nu sunt conștienți de faptul că dețin terenuri sau nu au mijloacele necesare pentru a le revendica și exploata în mod eficient. Aceste probleme sunt accentuate de fenomenul succesiunii.

Din cauza vârstei înaintate a multor proprietari de terenuri reîmproprietăriți, moartea sau retragerea lor din activitățile agricole au dus la transferuri de proprietate către urmași, care adesea nu sunt interesați sau capabili să continue activitatea agricolă. Drepturile lor asupra terenurilor sunt adesea neclare sau contestate, permițând investitorilor sau companiilor să ocupe sau să închirieze terenurile cu relativă ușurință. Astfel, lipsa unei strategii coerente pentru gestionarea terenurilor agricole nerevendicate, a permis ca multe dintre acestea să fie concesionate către entități străine sau mari companii. În ansamblu, aceste cauze complexe - reîmproprietările cu probleme, cadastrarea nefinalizată și lipsa unei abordări clare a succesiunii - au generat efecte negative asupra accesului la pământ și au contribuit la dezvoltarea unei piețe funciare inechitabile, la incertitudinea drepturilor de proprietate și la pierderea oportunităților pentru agricultorii locali.

Soluțiile sustenabile în agricultură includ diverse practici precum fermele de familie, food hub-urile și agroecologia, care au ca obiectiv atât protejarea mediului înconjurător, cât și îmbunătățirea modului de viață al comunităților rurale prin agricultura tradițională. Fermele de familie sunt unități agricole mici, în care se promovează diversitatea culturilor și a activităților, contribuind la menținerea biodiversității și la crearea unor lanțuri scurte de aprovizionare alimentară. Food hub-urile, centre de distribuție locală, facilitează accesul la produse agricole locale și promovează sustenabilitatea prin reducerea transportului de lungă distanță.

Agroecologia, promovează o abordare holistică care integrează practicile agricole cu principiile ecologice. Ea se concentrează pe utilizarea semințelor diverse, pe policulturi și evitarea chimizării în favoarea metodelor naturale de control al dăunătorilor și bolilor. Deși soluțiile s-au dovedit a fi eficiente în alte țări, subfinanțarea domeniului a întârziat tranziția către un model de agricultură mai prietenos cu mediul și mai echitabil pentru fermierii mici. România se confruntă cu o scădere alarmantă a numărului de exploatații agricole mici și a suprafețelor ocupate de grădini familiale. Statisticile din Recensământul General Agricol din 2020, publicate de Institutul Național de Statistică în martie 2022, subliniază o tendință de scădere semnificativă între 2010 și 2020, atunci când numărul de exploatații agricole cu suprafața de sub 1 hectar a scăzut cu 488.000, reprezentând o diminuare semnificativă de la puțin peste 2 milioane, la doar 1 milion și jumătate. De asemenea, și grădinile familiale au cunoscut un declin considerabil, cu 58.000 de hectare dispărute sau transformate, adică aproximativ o treime din suprafața totală.

Gospodăriile țărănești întâmpină dificultăți și atunci când vine vorba de finanțare. Pentru acestea, mecanismele actuale nu sunt de cele mai multe ori potrivite din cauza limitelor pe care le impun. Spre exemplu, precum este sugerat și în Planul Național Strategic (Strategia Agricolă La Nivelul României pentru perioada 2023-2027), pentru subvențiile din agricultură, limita minimă a suprafeței este de 1 hectar, limită pe care gospodăriile nu o ating și astfel ajung să fie excluse de la a accesa acest tip de finanțare.

O altă provocare în calea soluțiilor sustenabile este folosirea pesticidelor toxice de către fermele mari, deși aceste substanțe sunt interzise în UE. România a emis derogări care permit folosirea pesticidelor interzise, subminând astfel eforturile de a proteja mediul înconjurător și sănătatea publică. Această abordare este întărită de lobby-ul intensiv al unor organizații agricole mari care promovează continuarea folosirii pesticidelor toxice în ciuda reglementărilor europene. Conform unei investigații realizate de Libertatea în anul 2023, utilizarea excesivă a pesticidelor și erbicidelor de către fermele mari, așa cum rezultă din relatările fermierilor mici afectați, exercită un impact negativ semnificativ asupra fermelor ecologice și a mediului înconjurător. Substanțele chimice se pot răspândi în aer și pe terenurile vecine, contaminând solul și afectând negativ culturile ecologice, care sunt mai sensibile la aceste substanțe. Acest lucru poate duce la pierderi ale producției, la degradarea calității solului și a calității apei, și la afectarea biodiversității locale, cu consecințe grave asupra agriculturii ecologice.

Când vine vorba de obiectivele Pactului Verde European, deși Uniunea Europeană își propune ca până în 2030 un sfert din terenul agricol să fie dedicat fermelor ecologice, România se află în urma acestui obiectiv, având ferme ecologice pe mai puțin de 4% din suprafața agricolă. Această discrepanță reflectă încă o dată lipsa de sprijin și de orientare către practici sustenabile în agricultura românească.

Plățile directe sunt mecanisme de sprijin financiar acordate producătorilor agricoli în cadrul Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene (PAC), fiind finanțate de Fondul European pentru Garantare în Agricultură (FEGA) și gestionate în țara noastră de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA). Aceste plăți au scopul de a asigura un nivel minim de venit pentru agricultorii care desfășoară activități în sectorul agricol, contribuind astfel la menținerea stabilității și sustenabilității acestui sector.

Deși plățile directe, cum ar fi Schema de Plată Unică pe Suprafață (SAPS), Plata pentru Înverzire sau Plata pentru Tinerii Fermieri, ar trebui să sprijine întregul spectru de fermieri, un raport din 2020 al Comisiei Europene subliniază că doar aproximativ 25% dintre fermele din România beneficiază de aceste subvenții. În 2019, cu toate că aceste plăți ar trebui să fie distribuite echitabil, 60% din fonduri au ajuns la cei mai mari fermieri, reprezentând doar 4% din numărul total de agricultori din țară. Aceasta a perpetuat inegalitățile din sistem, avantajând fermierii cu suprafețe mari de teren și capacitate financiară, în timp ce cei mici și mijlocii au fost marginalizați.

De asemenea, absența plafonării acestor plăți a permis fermierilor mari să acumuleze sume considerabile de bani, creând un dezechilibru economic în cadrul comunităților agricole. În plus, birocrația complexă și condițiile de eligibilitate au impus și ele obstacole micilor fermieri, cei care dețin terenuri agricole cu suprafața de sub 1 hectar și parcele agricole sub 0,3 hectare nu sunt eligibili în a primi subvenție pentru agricultură. Contradictoriu, în timp ce fermierii mici se confruntă cu dificultăți în accesarea acestor plăți, organizațiile de lobby locale și internaționale ale fermierilor mari s-au opus de-a lungul timpului plafonării plăților directe, care ar fi avantajat și fermierii mici.

Fermierii mici și mijlocii care doresc să obțină împrumuturi de la bănci întâmpină dificultăți, șansa de a fi respinși fiind una mare. Deși împrumuturile ar putea fi utilizate de fermieri pentru a investi în terenurile lor și a cumpăra echipamentele și resursele necesare (semințe, fertilizator etc.), băncile adesea refuză să le ofere deoarece consideră că riscul de investiție este prea mare. Pe de o parte, această ezitare este influențată și de înțelegerea limitată a băncilor când vine vorba de procesul agricol, întrucât acestea sunt, de obicei, localizate în zone predominant urbane și nu dispun de cunoștințe de primă mână despre modul în care acesta se desfășoară.

În plus, datorită cantităților limitate produse de fermele mici și mijlocii, băncile nu consideră că riscul ce vine cu investiții agricole este compensat suficient de potențialul profit. Astfel dobânda cerută pentru împrumuturi în agricultura este una ridicată, greu de acceptat pentru fermele mici. În plus, față de riscurile văzute de bănci, lipsa de cunoștințe financiare a multor fermieri mici influențează, de asemenea, răspunsul băncilor. Cunoștințele financiare limitate se pot reflecta în planuri de afaceri incomplete, cu lipsuri în evidențele financiare ale activităților performate. Mai mult de atât, chiar și când au nevoie, mulți fermieri nu aplică la împrumuturi din frica de a fi respinși sau din sentimentul că procesul de aplicare este prea complicat și nu merită timpul dedicat. Aceste dificultăți și reticențe afectează în special fermierii mai tineri, care sunt la început de drum, ale căror cunoștințe sunt și mai slabe, și ale căror afaceri sunt văzute ca fiind și mai riscante.

Devine din ce în ce mai dificil pentru producătorii mici și mijlocii agricoli, predominanți în mediul rural, să țină pasul cu piața agricolă, acaparată tot mai mult de companii mari, multe dintre ele internaționale. Date Eurostat din 2016 arată că deși fermele mici (0-4,9 hectare) reprezintă 91,8% din fermele din România, ele dețin numai 28,7% din terenurile agricole din țară. În același timp, fermele comerciale mari care reprezintă doar 0,4% din fermele din România, dețin 47,8% din terenurile agricole.

Mai mult de atât, dintre deținătorii acestor ferme comerciale, cu terenuri ce ajung și până la 57,000 hectare, un număr mare provin din străinătate, printre care din Liban, Olanda, Italia etc.. Terenurile românești sunt atrăgătoare pentru investitorii străini atât datorită calității ridicate a solului, cât și datorită prețurilor mici cu care acestea pot fi cumpărate, comparativ cu alte țări europene. Date Eurostat din 2021 arată că prețul mediu pe hectar la nivel național este de 7601 Euro, aflându-se pe locul 13 din cele 21 de țări ale Uniunii Europene pentru care existau aceste date, și cu o valoare de aproape 10 ori mai mică decât prețul mediu maxim înregistrat în UE (77583 Euro în Olanda).

Cu toate acestea, deși comparativ cu alte țări, prețul în România este văzut ca fiind mic de marile companii internaționale, la nivel național acesta este în creștere și continuă să fie mare pentru populațiile rurale. Lucru care adâncește dezechilibrul deja existent și îngreunează accesul pe piață al tinerilor care doresc să se implice în agricultură. Prețurile ridicate ale terenurilor, dificultățile în a accesa surse de finanțare și costurile considerabile ale echipamentelor necesare activităților agricole creează un context în care este dificil pentru micii fermieri să țină pasul cu marile companii. Aceste dificultăți îi împing pe mulți să își vândă terenurile, în schimbul fie a unor sume, fie a unei poziții de angajat pe fostele terenuri, de obicei pe salariu minim. Pentru cei care continuă să își desfășoare activitatea în mod independent, desfacerea produselor continuă să fie un obstacol (aspect ce va fi detaliat în problema ulterioară), alături de competiția cu produse importate la prețuri mai ieftine decât cele pe care le pot oferi fermierii, pentru a-și acoperi cheltuielile și a face măcar un profit minim.

Aceste lucruri sunt îngreunate și de o anumită reticență a micilor fermieri de a colabora uni cu alții și de a crea cooperative, în parte datorită traumei moștenite provocată de colectivizarea forțată din perioada comunistă, și în parte datorită temerii că aceste cooperative vor fi acaparate de marile corporații internaționale. Un studiu KeysFin din 2022 arată că aproximativ 56% din piața alimentară din România a fost acoperită de marile rețele de magazine, mult din ele de origine străină. Acestea oferă de obicei, mai puține produse locale decât importate. Conform unui secretar de stat din Ministerul Agriculturii, în 2022, aproximativ 70% din produsele alimentare consumate de români erau importate. Deși România este una dintre țările UE cu cel mai mare potențial agricol, acest dezechilibru se datorează faptului că deseori este exportată materia primă neprocesată (grâu, floare soarelui etc.) către producătorii străini la prețuri mai mici, urmând ca ulterior să fie importate produsele finite la un preț mai ridicat.

În mediul rural, pentru micii producători agricoli din România, o problemă semnificativă o reprezintă dificultatea de a găsi o piață de desfacere pentru produsele lor. Aceasta se datorează unui număr de factori, printre care dificultatea de a concura cu marile companii internaționale (descrisă în secțiunea anterioară), legislația câteodată neînțeleasă, cunoștințele antreprenoriale uneori insuficiente și infrastructura slabă. Pentru a-și putea vinde produsele, micii producători agricoli sunt obligați să obțină un atestat de producător, precum și un carnet de comercializare. Ambele necesită o cerere la primărie, însoțită de documente și informații care atestă calitatea de producător a persoanei respective, urmată de o serie de verificări oficiale pentru a valida datele depuse.

Deși acestea sunt suficiente pentru ca micii producători să vândă în piețe sau târguri, pentru a vinde în magazine, supermarketuri sau prin intermediari, este necesară înființarea unei firme. Aceasta se efectuează prin alegerea unei forme (SRL - societate cu răspundere limitată, sau PFA - persoană fizică autorizată), precum și a codurilor CAEN (Clasificarea Activităților din Economia Națională) corespunzătoare, care se depun într-un dosar la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului. Pentru micii producători care vând produse deja procesate, în locul produsului brut, autorizații suplimentare (de exemplu, sanitare) sunt necesare în funcție de caz.

Astfel, procesul ce trebuie urmat pentru a legaliza comercializarea produselor este unul complex, iar pentru unii mici producători îndeplinirea acestor cerințe legale și întocmirea documentelor necesare poate fi dificil, în special în lipsa unor cunoștințe antreprenoriale corespunzătoare. Aceste goluri în cunoștințele antreprenoriale ale micilor producători îngreunează desfacerea produselor și când vine vorba de alegerea canalelor prin care să-și vândă produsele. Un număr mare de mici producători agricoli apelează la intermediari pentru colectarea și distribuirea produselor avute, care deseori cumpără produsul la un preț mult mai mic decât cel cuvenit, urmând ca ulterior să îl vândă la un preț mai mare pentru a obține venit propriu. Alegerea este influențată și de dificultățile provocate de infrastructura insuficient dezvoltată, printre care drumurile slabe ce îngreunează transportul mărfurilor, dar și capacitate de depozitare redusă.

Mai mult de atât, cantitățile produse de micii fermieri sunt mici, fiind adesea greu pentru un singur producător să ajungă la volumul necesar pentru a acoperi comenzi mai voluminoase (cum sunt cele ale magazinelor sau restaurantelor). Dintre cei care nu optează pentru intermediari, mulți aleg să vândă în piață sau la standuri proprii. Aceasta, însă, adaugă costuri adiționale de transport și desfacere, care cresc prețul pe care îl oferă, și îngreunează competiția cu produsele importate din supermarketuri la prețuri mai mici. Deși există opțiuni alternative pentru micii producători care i-ar putea ajuta să depășească dificultățile menționate mai sus, precum crearea de cooperative și utilizarea resurselor online, mulți dintre aceștia sunt reticenți atunci când vine vorba de a le folosi. Motivele principale pentru care aceste soluții nu sunt adoptate sunt în mare parte cauzate de lipsa de cunoștințe antreprenoriale sau lipsa unei pregătiri pentru a conduce o afacere.

Producția micilor fermieri este influențată și de o infrastructură agricolă deficitară, cu precădere rețeaua de irigații disponibile. În condițiile în care temperaturile sunt din ce în ce mai mari, menținerea recoltei este dificilă fără o sursă constantă și sigură de apă. Cu toate acestea, sistemul de irigație din România este unul insuficient și ineficient, multe canale de irigații construite în perioada comunistă au fost fie distruse, fie lăsate în paragină.

Conform datelor oferite de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale în 2016, din canalele de irigații existente, 75% nu erau în funcțiune în acel an și numai 11% din terenurile agricole existente erau irigate într-un mod constant și relativ eficient. În același an a fost adoptat Programul Național de Reabilitare a Infrastructurii Principale de Irigații din România care își propunea reabilitarea a 2 milioane de hectare, programul conținând 86 de obiective privind amenajări de irigații (stații de pompare, conducte etc.) de realizat până în anul 2020.

Cu toate acestea, conform datelor oferite de Agenţia Naţională pentru Îmbunătăţiri Funciare (ANIF), până în septembrie 2021, numai 6 din cele 86 de obiective au fost finalizate, iar 9 au fost parțial finalizate, restul fiind fie în stadiu de execuție, fie în stadiu de proiectare. Perioada de aplicare a programului a fost extinsă până în 2027, crescând numărul obiectivelor (189) și suprafața pe care își propun să o reabiliteze (cu aproximativ 600.000 hectare în plus). Întrucât canalele de irigație din sistemul principal sunt proprietate ANIF, aceste reabilitări nu pot fi efectuate de fermierii propriu-ziși, astfel fiind dependenți de progresele efectuate la nivel central. Rezultatele modeste ale Programului continuă să pună fermierii într-o situație dificilă când vine vorba de asigurarea apei necesare pentru a combate perioadele secetoase, care sunt din ce în ce mai dese.

Produsele micilor producători agricoli sunt întâmpinate, uneori, și cu o anumită reticență a consumatorilor de a le cumpăra, în special a celor din mediul urban. Reticența poate fi cauzată de o lipsă de încredere în produsul cu pricina și în proveniența lui, cu precădere cele din piață a căror origine nu este certă (dacă cel care vinde este țăran sau intermediar, și dacă produsul chiar este ecologic). Deși produsele pot fi certificare printr-o aplicație depusă la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR), Direcția Generală Industrie Alimentară, mulți mici producători nu optează pentru această certificare deoarece nu au cunoștințele sau timpul necesar, sau nu sunt dispuși să treacă prin pașii birocratici ceruți.

În lipsa unei certificări, mulți consumatori aleg să opteze pentru opțiunea mai comodă a supermarketului, cu care sunt obișnuiți și unde prețurile pot fi mai mici. Atunci când vine vorba de cumpărarea produselor agricole prin intermediul platformelor online, reticența consumatorilor este cauzată de lipsa unei garanții cu privire la calitatea acestor produse. Pandemia COVID-19 și restricțiile ce au venit cu aceasta au condus însă la o parțială schimbare a acestei mentalități, mulți fiind nevoiți să folosească comenzile online pentru a-și asigura alimentele necesare.

În acest context, însoțit și de o preocupare mai ridicată de a mânca sănătos, un studiu al grupului Rural Development Research Platform efectuat în aprilie și mai 2020 în România, arată că procentajul persoanelor care au comandat legume online de la micii producători a crescut cu peste 10% după declararea pandemiei, față de înaintea ei (38,98% față de 25,36%). Cu toate acestea, odată cu sfârșitul pandemiei, efectele acestei schimbări nu au fost capitalizate la întregul lor potențial, întrucât contextul existent continuă să fie unul în care problemele micilor producători în desfacerea produselor și competiția cu marile afaceri rămân proeminente și nu sunt suficient adresate.

O piedică în calea dezvoltării afacerilor fermierilor mici și mijlocii o reprezintă și lipsa de cunoștințe în domeniul antreprenorial și financiar. Aceasta se datorează unei lipse de surse de informații accesibile, în special pentru micii fermieri din mediul rural. Mulți dintre aceștia au cunoștințe digitale limitate, fapt ce le îngreunează identificarea de surse educative online pe aceste teme. De asemenea, cursurile și mentoratele în domeniul antreprenorial se găsesc preponderent în mediul urban, fiind greu accesibile producătorilor din rural. După cum a fost menționat și în problemele anterioare, cunoștințele antreprenoriale limitate îngreunează desfacerea produselor micilor fermieri, pe de o parte afectând alegerea unui canal de vânzare și promovare a produselor, iar pe de altă parte limitând înțelegerea proceselor birocratice și documentelor oficiale ce trebuie parcurse pentru a înființa și derula o afacere agricolă. În același timp, desfășurarea activității agricole este influențată și de cunoștințe financiare reduse, care îngreunează accesul la surse de finanțare (împrumuturi, fonduri europene etc.) și păstrarea unei evidențe financiare a activităților desfășurate. Pentru mulți fermieri mici și mijlocii este dificil de înțeles metodologia ce descrie modul de accesare al surselor de finanțare, precum și de urmărit pașii necesari și de întocmit documentația cerută. Pentru aplicarea la fonduri europene, spre exemplu, este necesară înființarea unei firme, fiscalizarea activității prin declarație la Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), alegerea unei idei de proiect care este eligibilă și întocmirea unei propuneri de proiect și, în final, depunerea cererii de finanțare prin platforma online a Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (AFIR), odată ce este anunțată deschiderea sesiunii de depunere. Deși AFIR oferă o secțiune specială pe site dedicată unor instrucțiuni pentru parcurgerea acestui proces, însoțite de materiale video care explică modul de folosire al platformei, procesul birocratic ce trebuie parcurs rămâne unul complex și dificil de navigat pentru mulți fermieri mici și mijlocii, cu precădere cei care nu dispun nici de competențele digitale. În lipsa unor manuale simplificate, care explică toate etapele, mulți fermieri mici și mijlocii fie nu aplică deloc la aceste fonduri, fie sunt nevoiți să recurgă la consultanță externă, prin firme dedicate sau alte entități, ceea ce conduce la costuri adiționale.

Planul Național Strategic (PNS), documentul care privește strategia agricolă a României pentru perioada 2023-2027, nu este adaptat realității din mediul rural și nu reușește să abordeze în mod corespunzător provocările și nevoile fermierilor mici din România. Acest lucru a fost subliniat și de Comisia Europeană în 2022 în urma unei evaluări a planului, care s-a sondat cu 370 de observații critice. Preocupările Comisiei au privit eficacitatea strategiei de intervenție în aspecte precum direcționarea investițiilor în agricultură, echitatea sprijinului acordat fermierilor, creșterea competitivității și poziționarea fermierilor în lanțul valoric, cu accent pe fermele mici și mijlocii, care constituie majoritatea exploatațiilor agricole în România.

Deficiențele PNS-ului observate de Comisie se concretizează în incapacitatea de a demonstra că investițiile sunt direcționate către sectoarele și zonele cu cele mai mari nevoi și perspective de dezvoltare, iar pentru probleme-cheie precum accesul limitat al fermelor mici și mijlocii pe piață și viabilitatea pe termen lung a acestor exploatații și a întregului sector, au fost stabilite obiective modeste. Interviurile cu experții au sugerat faptul că PNS-ul are lacune și privind acceptarea statutului de mic producător. Definirea fermierului la nivel de politică agricolă tinde să fie segregativă pentru micul producător local, punând accentul pe dimensiunea economică și nu ia în considerare rolul lui social, cultural și pentru mediu.

În acest mod, milioane de oameni care practică agricultura tradițională la scară mică nu au fost considerați eligibili pentru a primi sprijin din PNS, deoarece nu se încadrează în limita minimă a suprafeței (de cel puțin 1ha). Un alt aspect privește tot subvenționarea masivă a marilor fermieri, observându-se o dependență excesivă de subvențiile acordate pe hectar. Acest lucru distorsionează piața și creează inegalități în distribuția sprijinului, cu atât mai mult cu cât nu există un organism independent de monitorizare a subvențiilor, cu implicarea tuturor părților interesate, inclusiv a micilor fermieri, pentru a asigura o distribuție mai echitabilă și pentru a evalua impactul economic și de mediu al subvențiilor.

În plus, strategia ar fi trebuit să abordeze mai coerent conceptul de „înverzire”, promovat de PAC și de Pactul Verde European. Aceasta s-a concentrat pe anumite specii de păsări sau culturi de plante pentru a îndeplini obiectivele de înverzire, însă nu a reușit să integreze în mod corespunzător o abordare mai largă și complexă legată de agroecologie și ecologia agriculturii. Organizațiile micilor fermieri au constatat că abordarea este fragmentată și nu ține cont de potențialul oferit de practici agroecologice precum cultivarea intercalată sau amestecul divers de specii vegetale. Acest lucru a dus încă o dată la excluderea celor care sunt adesea cei mai înzestrați în practicile de înverzire, adică micii fermieri.

Implicarea democratică în elaborarea și implementarea Planului Național Strategic (PNS) a ridicat o serie de semne de întrebare și preocupări. Deși au existat încercări de a implica organizații civice ale micilor fermieri în procesul de monitorizare și consultare, acest efort a fost umbrit de participarea preponderentă a unor organizații profesionale finanțate de corporații mari. De exemplu, în Comitetul de monitorizare al PNS, organizații de fermieri mari și entități profesionale legate de corporații au avut drepturi depline, în timp ce observatorii din organizații civice au fost mai puțin implicați în deciziile majore. Această abordare a dus la un dezechilibru și o lipsă de reprezentativitate în ceea ce privește contribuția la strategia națională.

Consultările în sine au fost desfășurate într-un mod restrâns și adesea la scurt timp după ce au fost anunțate, ceea ce poate fi dificil pentru organizațiile civice să se pregătească și să-și exprime opiniile în mod adecvat. În plus, schimbările frecvente de miniștri și de direcție la nivelul ministerului au adus o instabilitate care a afectat procesul de consultare și implementare. Astfel, în ciuda eforturilor societății civile reprezentative pentru micii fermieri, strategia finală a fost definită în mare parte de către decizii politizate.

În ceea ce privește procesul de dezbatere online, acesta a fost, de asemenea, limitat în timp și a avut un caracter formal, cu intervenții programate și prezentări prestabilite, lăsând puțin spațiu pentru discuții autentice și pentru exprimarea opiniei publice într-un mod mai detaliat. Astfel, problematizarea implicării democratice în PNS arată că deși s-au făcut eforturi pentru a implica organizații civice și pentru a organiza consultări, procesul a fost în mare măsură influențat de interese politice și economice, ce denotă o lipsă de transparență din partea autorităților. Această problemă arată nevoia de o abordare mai deschisă, echitabilă și participativă în elaborarea și implementarea politicilor strategice, pentru a asigura că interesele și nevoile diverse ale comunităților sunt cu adevărat luate în considerare.