Suplimentul Cooltural vol. 24

Bine v-am regăsit, prieteni. După o pauză binemeritată, Suplimentul revine cu forțe proaspete și un timeslot nou, de luni la cafeluță. Revenim cu combinația clasică de panseuri despre subiectele arzătoare ale zilei, muzică, filme, jocuri, cărți și voie bună. Și subiectul de azi este chiar voia bună, mai precis, cum am ajuns să fim 24 hour party people. Știu, suntem încă în pandemie, petrecem singuri acasă momentan dar dacă m-a învățat ceva anul care a trecut e că trebuie tot timpul să ne pregătim pentru ce va urma și să sperăm la mai bine. Deci în speranța vaccinului și a revederii cât mai curând în cadru organizat hai să vorbim despre lucrurile care ne nu ne lăsau să dormim nopțile, înainte ca acel lucru să devină noul sezon din the Expanse.

Obligatoriu

Ideea de lucruri care se întâmplă non stop pare una destul de recentă, istoric vorbind. Sigur, zidurile cetății trebuiau apărate non stop, asta dacă nu aveai niște gâște la îndemână, și trebuia să gătești non stop ca să-ți hrănești familia, asta dacă nu dădeai o tură până la thermopolia de la colț dar lumea, de regulă trăia între orele de lumină. Lumea mai petrecea noaptea, cum ne spune și prietenul Platon, dar ce nebun să muncească în tura de noapte? Ideea de 24/24, de industrii care operează fără oprire a venit cu industrializarea, și s-a dezvoltat odată cu apariția iluminatului electric. Sigur, costă să faci din noapte zi, de-aia și avem ora de vară care “economisea” energia iluminatului stradal dar important e că în momentul în care noaptea nu a mai fost noapte, și oamenii și-au adaptat stilurile de viață la asta. Primele cluburi de noapte, în care bogații petreceau până-n zori au apărut în anii 1840 în New York, capitala coolturală a Americii atunci și pururea și de acolo s-a dezvoltat o întreagă economie nocturnă. Bine, taverne, bordeluri și hanuri există de când lumea dar nu serveau șampanie și Charleston.

Apropo de servit, tot după industrializare a apărut și conceptul de mâncat all night. Piețe Nocturne sau ceaunul din han care slow-cookuie o tocană ancestrală existau de multă vreme dar odată cu apariția primelor gherete care serveau proto fast food, mâncarea 24/7 a devenit o parte fundamentală a societății urbane. Ce altceva să faci când termini tura grea la fabrică decât să bei și să mănânci carne de proveniență incertă. Cel mai important moment însă, din punctul meu de vedere pentru evoluția culturii 24/7 a fost apariția non-stop-ului, acest pilon esențial al vieții de oraș, imortalizat de Dan Chișu într-un film mai obscur. Să poți să cumperi țigări, alcool scump și mâncare care știi că-ți face rău e dreptul fiecărui locuitor urban. Chiar în plină pandemie, cu magazinele închise la ora 21:00 tradiția non-stop-ului merge mai departe prin benzinăriile “esențiale”, care în sfârșit oferă publicului larg urban acea oază de lumină și comercialism pe care orice șofer de cursă lungă căutând o baie la ora 3 diminea’a învață să o respecte și iubească.

#Cooltură

Astăzi, cooltură fast paced non stop.

Filmul Săptămânii

24 Hour Party People (2002, Michael Winterbottom) - Un film fascinant despre punk rock și evoluția genului de la Sex Pistols la New Order, cu actorul-fetiș al lui Winterbottom - Steve Coogan. 24 Hour party people e fascinant nu doar pentru că prezintă o fațetă a multitalentatului Winterbottom dar și pentru că este o odă de dragoste pentru Manchester, orașul omniprezent în film. Droguri, punk și viață de noapte.

Cartea Săptămânii

Un Vie Sans Fin/ O viață fără sfârșit (2018, Frederic Beigbeder) - O carte de non ficțiune (?), spre deosebire de majoritatea cărților lui Beigbeder care sunt tot non-ficțiune dar cu cea mai subțire patină de ficțiune aplicată deasupra, Viață fără sfârșit e tentativa umoristică a lui Beigbeder de a justifica fiicei sale că nu va muri niciodată. Freddy si Oona, fiica sa de zece ani vorbesc cu o groază de oameni care încearcă să găsească secretul nemuririi. Dincolo de umor, dincolo de tematica disperării, Viață fără sfârșit e și un fel de eseu despre îmbătrânire de la un autor care părea să fie eternul bad boy tânăr francez.

Serialul Săptămânii

The Crown (2016-, Netflix) - Hai să o spun pe șleau, nu aveam nici un interes vreodată să mă uit la The Crown. Sunt un anti-monarhist convins, nu mă fascinează viața celei mai faimoase familii asistate social și accentul posh mă scoate din minți. Și da poate că toată lumea a văzut deja the Crown înaintea mea dar tot nu pot să nu o recomand. De ce? Pentru că am un respect enorm pentru ce au reușit producătorii aici. Distribuția nu doar că e de excepție, și nu doar că unele roluri sunt atât de bine jucate că rămâi cu gura căscată (cine își putea imagina că tipul ăsta va avea cea mai bună interpretare a lui Churchill din istorie și nu Brian Cox, Brendan Gleeson sau Richard Burton?) dar serialul face pasul incredibil de curajos de a schimba toată distribuția după sezonul doi pentru a marca trecerea timpului. Ba chiar fac o întreagă scenetă din asta. Și mai mult, o vor face din nou, cu sezonul următor, care duce povestea familiei regale în anii 90. The Crown e vizionare esențială.

Jocul Săptămânii

Hotline Miami (2012, multi-platform) - Cred că am mai recomandat Hotline Miami și cred că o să-l mai recomand pentru că e un joc perfect, plin de muzică techno prăjită care îți face urechile să țiuie, ultraviolență cu pixeli, măști dubioase și culori nebune. Dacă îți imaginezi conceptul de non-stop ăsta e jocul care îl reprezintă, un amalgam și o nebunie constantă. Dar stai, jocul are și o parte a doua, care extinde povestea, lumea și nebunia.

Random-ul Săptămânii

E un blast from the past, de pe vremea casetelor și negativelor west coast adaptate mioritic.

Internetul Săptămânii

Umm, nu știu cum să vă zic dar am o fascinație cu aceste concursuri de pălmuit între bărbați cu prea mult testosteron. Și nu există loc unde să le vezi mai bine decât pe pagina de YOutube a lui Cr1tikal/Charlie. Nu mă judecați, vă rog.

Playlist-ul Săptămânii

Săptămâna asta un playlist de la Cosmin, care le are cu muzica mai bine decât noi toți, pentru că-n timpul liber, când nu lucrează la Code for Romania, face muzică chiar mișto. Și spun asta ca un fan snob al folkului cu mesaj, nu dinăsta cu Ulii, Râpe și flori de colț. Săptămâna viitoare fac eu playlist cu tâlc.