Care for Romania / Șanse pentru persoanele cu dizabilități

Probleme de conștientizare

Izolarea socială este unul dintre cele mai comune fenomene cu care se confruntă persoanele cu dizabilități și familiile acestora. Conform statisticilor publicate de ANPD (Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități), în România trăiesc aproximativ 860.000 de persoane cu certificat de handicap, dintre care 75.000 sunt copii. Datele arată că în țară sunt aproximativ 90.000 de persoane cu deficiențe de vedere, peste 23.000 de persoane cu deficiențe de auz, 130.000 de persoane cu dizabilități mintale, 210.000 de persoane cu deficiențe locomotorii, din care o parte semnificativă se deplasează în fotoliu rulant. Reflectând la aceste cifre nu putem să nu ne întrebăm: unde sunt toți acești oameni? Nu-i vedem pe stradă, nu au fost printre colegii noștri la școală, nu sunt colegi de muncă, nu-i vedem la televizor, nu sunt printre politicieni.

Motivele pentru care nu-i vedem și nu înțelegem problemele cu care se confruntă este pentru că nevoile lor au fost ignorate foarte mult timp și nu le-au fost creeate condițiile ca să poată fi prezenți printre noi, văzuți și auziți. Lipsa acută de accesibilizare a mediului fizic și informațional, dar și lipsa de sprijin în accesul la servicii de bază (educație, sănătate, locuri de muncă adaptate care valorifică potențialul lor) a făcut din acest grup unul extrem de vulnerabil și izolat. În consecință, persoanele cu dizabilități se confruntă cu un nivel scăzut de educație, probleme de sănătate neadresate, poțential nefructificat de recuperare și reabilitare, dar și excludere de pe piața muncii și din viața publică.

Datele sunt cruciale atât pentru elaborarea politicilor publice, cât și pentru felul cum acestea sunt implementate. Ca în multe alte domenii din România, înțelegerea situației persoanelor cu dizabilități se lovește fie de lipsa totală a datelor în unele cazuri, fie de lipsa datelor dezagregate sau de lipsa de comunicare și colaborare între instituții, în ceea ce privește coordonarea datelor.

Sistemul oficial din domeniul dizabilității este cel care încadrează persoanele cu dizabilități în grad de handicap potrivit legii 448/2006, coordonat de Ministerul Muncii și Protecției Sociale prin ANPD. România mai are însă un sistem conex cu dizabilitatea - sistemul de acordare a pensiei de invaliditate, care se acordă persoanelor care au fost încadrate în muncă și și-au pierdut parțial sau total capacitatea de muncă. Acest sistem este coordonat de Casa Națională de Pensii Publice. Persoanele cu certificatul de invaliditate aplică în unele cazuri și pentru certificatul de handicap, dar nu întotdeauna. Potrivit raportului de diagnoză a sistemului actual de evaluare a dizabilității (2021) realizat de Banca Mondială, în prezent nu s-a făcut o analiză a profilului beneficiarilor pensiilor de invaliditate și în ce măsură aceștia au aplicat și pentru certificatul de handicap. Totodată, nu există un schimb de date între ANDPDCA (Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție) și Casa Națională de Pensii Publice.

Pe de altă parte, un procent semnificativ de persoane cu dizabilitati nu aplică pentru certificatul de handicap din lipsa de informare sau sprijin în proces, în timp ce alt procent renunță pe parcurs la aplicație, copleșiți de birocrația excesivă. Conform aceluiași raport, informațiile despre persoanele care renunță nu sunt stocate de autorități. În același timp, nu există niciun sistem care să încerce să ia în evidență și persoanele neînregistrate de autorități. Deși atunci când aplică pentru certificatul de handicap, asistenții sociali din primării adună informații complexe despre situația acestor persoane, informațiile nu sunt agregate sau prelucrate statistic. Astfel că nu avem informații care să descrie condițiile și nevoile celor care aplică. Totodată, conform aceluiași raport, la eliberarea certificatului, se eliberează și planuri individuale care detaliază serviciile sociale sau de reabilitare de care persoana în cauza are nevoie Aceste planuri nu sunt agregate și luate în calcul pentru înțelegerea nevoii de astfel de servicii.

Trebuie menționat că sistemul național de management al dizabilității este la data publicării acestui raport (iunie 2023) într-un proces de reformare prin asistența Băncii Mondiale , așadar, este posibil ca o parte din lipsurile menționate mai sus să fie în curs de adresare.

Înțelegerea dizabilității a evoluat enorm, la nivel mondial, în ultimele două decenii. Convenția Națiunilor Unite pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, la care a aderat și România în 2011, a marcat și angajamentul politic al țărilor semnatare ca această nouă înțelegere să se reflecte și la nivel practic. Acest nivel vizează facilitarea unei integrări sociale în condiții de drepturi depline și egalitatea persoanelor cu dizabilități cu ceilalți membri ai societății.

Înțelegerea dizabilității, nu ca defect al persoanei, ci ca interacțiune între abilități și mediu, este cheie pentru regândirea tuturor barierelor fizice, informaționale, dar și ale celor care țin de mentalități și atitudini.

Deși în multe țări s-au făcut progrese importante în înțelegerea și raportarea la dizabilitate, în România, pe lângă barierele de mediu, persoanele cu dizabilități se confruntă cu bariere ce țin de atitudinea celor din jur. Este încă comun ca persoanele cu dizabilități să fie privite cu milă, iar câteodată chiar cu dispreț sau frică. Prejudecățile nu lipsesc nici în sânul familiilor, care de multe ori supra protejează membri cu dizabilități și nu-i încurajează spre o viață independentă, în mijlocul comunității. Astfel, multe persoane cu dizabilități ajung într-o situație de dependență învățată din care e foarte greu de ieșit.

În ceea ce privește piața muncii, persoanele cu dizabilități sunt văzute adesea prin prisma dizabilităților, și nu prin abilitățile pe care le au. Angajatorii evită angajarea persoanelor cu dizabilități, în ciuda facilităților fiscale oferite și a sprijinului financiar la care pot apela pentru accesibilizarea locului de muncă.

Subaprecierea capacităților cognitive, indiferent de tipul dizabilității, este foarte comună în orice interacțiune publică. Dacă un însoțitor este prezent, aceste este deseori întrebat despre aspecte care vizează persoana cu dizabilități, chiar dacă aceasta este de față. Acest lucru se întâmplă în aproape toate tipurile de circumstanțe (vizita la medic, la bancă, alți furnizori de servicii etc.). Este comun ca funcționarii de la bancă să refuze deschiderea unui cont pentru persoane nevăzătoare sau să presupună că însoțitorul va fi imputernicit pe acel cont, indiferent de tipul de dizabilitate.

În lipsa oricăror forme de sprijin pentru luarea deciziilor, multor persoane cu dizabilități intelectuale, mintale, senzoriale sau fizice (care nu le afectează capacitatea cognitivă), le-a fost ridicată capacitatea juridică. Acest statut le ia dreptul de a decide pentru ele însele în chestiuni legale, fiind instituit un tutore pentru acestea, adeseori din motive mai degrabă pragmatice (ex.: câteodată e mai ușor pentru familie să gestioneze deciziile sau bunurile acestora). Abordarea este profund discriminatorie și reprezintă o încălcare vădită a drepturilor fundamentale. Aceasta descrie în același timp, la nivel de societate, înțelegerea dizabilității ca incompatibilă cu o viață independentă.