Environment for Romania / Sate dezvoltate

Probleme de patrimoniu și cultură

România este o țară cu o lungă tradiție populară și cu un patrimoniu cultural imobil și imaterial bogat, o mare parte din el situat în mediul rural. Conservarea patrimoniului contribuie nu numai la păstrarea istoriei și tradițiilor țării, dar și la oportunități prezente pentru locuitori, care pot fi implicați în procesele de restaurare și în activități turistice destinate obiectivelor de patrimoniu. În fond, patrimoniul e și el strâns legat de creșterea calității vieții. Cu toate acestea, realitatea pe teren la momentul actual este una precară, datorată unui număr de factori, printre care resurse financiare limitate, o infrastructură de restaurare insuficient dezvoltată și o legislație incertă. În secțiunea aceasta vom aduce în discuție dificultățile cu care se confruntă protejarea patrimoniului în spațiul rural și asigurarea accesului la acesta, concentrându-ne în special pe cel imobil (case tradiționale, monumente, clădiri etc.).

Problema lipsei unei infrastructuri bine puse la punct pentru restaurarea patrimoniului imobil rural este una complexă, care subliniază dificultățile în revitalizarea și conservarea clădirilor tradiționale din zonele rurale într-un mod sustenabil, care să respecte valorile culturale și istorice. În România există 30.154 de obiective de patrimoniu înscrise pe Lista Monumentelor Istorice, ultima actualizare a listei fiind în 2015. În prezent, conform unor estimări realizate de Institutul Național al Patrimoniului, aproximativ 819 dintre acestea sunt în stare avansată de degradare, iar o treime reprezintă un pericol public. Nu sunt disponibile date exacte referitoare la numărul acestora în mediul rural.

La momentul scrierii acestui raport, lista monumentelor în stare avansată de degradare nu este publică, însă este cunoscută la nivelul Ministerului Culturii. În general, informațiile despre aceste monumente sunt cunoscute majoritar din teren de către organizațiile din domeniul salvgardării patrimoniului, care atrag atenția asupra numărului mare dintre acestea care se află în rural. Situația actuală a patrimoniului din rural impune dezvoltarea unei infrastructuri de restaurare eficientă, dar care la momentul de față se confruntă cu mai multe provocări majore. În primul rând, conform discuțiilor cu experții, se constată din teren lipsa meșterilor calificați în tehnicile tradiționale de construcție și restaurare.

Acest lucru se datorează pierderii acestor tehnici și abilități necesare pentru lucrul cu diverse materiale (lut, paie, lemn, lâna) odată cu trecerea timpului, trecându-se la utilizarea materialelor industriale, care a diminuat nevoia conservării tehnicilor tradiționale. În al doilea rând, materialele locale necesare pentru restaurarea autentică și sustenabilă a clădirilor tradiționale lipsesc sau sunt fabricate din ce în ce mai greu. Multe dintre materiale devin rare sau chiar dispar din uz (paiele). Astfel, proprietarii de clădiri tradiționale sunt tot mai tentați să opteze pentru soluții mai rapide sau mai convenabile și să apeleze la firme de construcții în lanț care folosesc materiale industriale mai ușor accesibile.

Majoritatea acestor materiale, din pacate, nu păstrează autenticitatea și caracterul tradițional definitoriu, lucru care determină instaurarea kitsch-ului și a discrepanței între stilurile arhitecturale din satele din România. În plus, nevoia dezvoltării unei infrastructuri solide pentru restaurarea patrimoniului local ar trebui să fie un punct pe agenda publică, mai ales că un argument pentru folosirea tehnicilor tradiționale este legat de reducerea amprentei de carbon și de sustenabilitate în general.

O altă problemă care blochează restaurarea caselor de patrimoniu în rural este legată de puterea financiară redusă a proprietarilor care locuiesc în aceste case. Acest aspect este amplificat de gradul de sărăcie prezent în multe comunități rurale și de faptul că mulți dintre proprietari sunt în vârstă, cu resurse financiare limitate. Aceștia se confruntă cu provocări financiare considerabile atunci când vine vorba de reparații, conservare și restaurare. Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice oferă anumite facilități, cum ar fi scutiri sau reduceri de impozite, pentru a încuraja proprietarii să își asume responsabilitatea conservării clădirilor lor tradiționale.

Cu toate acestea, aceste măsuri nu acoperă întotdeauna costurile complexe și adesea substanțiale asociate lucrărilor de restaurare. În plus, legea stabilește obligația restaurării proprietarilor clădirilor. Având în vedere că majoritatea proprietarilor de clădiri tradiționale din mediul rural sunt persoane fizice, aceștia pot avea dificultăți în a-și asuma financiar întregul proces de restaurare. De asemenea, situațiile în care nu s-a făcut transferul proprietății, dezbaterea moștenirii sau în care proprietarul nu este cunoscut complică eforturile de restaurare. Pe lângă scutirea de impozite, interviurile cu experții au sugerat că pe proprietari i-ar ajuta un sprijin financiar suplimentar din partea statului, direct pentru achiziționarea de materiale tradiționale, de subansamble, sau tâmplării.

În ciuda existenței unor surse de finanțare, cum ar fi Timbrul Monumentelor Istorice, Programul Național de Restaurare (PNR) și măsuri precum, 7.6 Investiţii asociate cu protejarea patrimoniului cultural, din Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR), aceste resurse nu sunt cunoscute sau ușor accesibile proprietarilor de clădiri tradiționale din zonele rurale, astfel că lipsa de informații și dificultățile birocratice îngreunează accesarea acestor fonduri. În contextul acestor provocări, a existat recent, în luna martie a acestui an, o propunere legislativă care prevedea înființarea Programului Naţional de Scoatere din Pericol a Patrimoniului Cultural Imobil (PNSP), care ar oferi finanțare pentru lucrările de urgență la monumentele istorice în stare avansată de degradare. Cu toate acestea, sumele disponibile sunt limitate (500.000 lei per proiect) și sunt direcționate în special către consolidarea elementelor esențiale pentru stoparea degradării, nu și către amenajări interioare sau de detaliu.

O altă propunere legislativă ar viza facilitarea intervenției statului în conservarea și protejarea monumentelor istorice aflate în stare avansată de degradare, inclusiv în cazuri de pericol public iminent. Prin modificări aduse legislației existente, autoritățile locale, centrale și consiliile județene vor putea efectua reparații urgente la monumente fără acordul proprietarilor, atunci când aceștia nu își îndeplinesc obligațiile de conservare. Inițiativa ar veni în sprijinul autorităților care, în prezent, întâmpină restricții în intervenția asupra clădirilor de patrimoniu în situații de precolaps. La momentul scrierii raportului, aceste propuneri sunt în dezbatere la Senat.

O altă problemă care contribuie la degradarea clădirilor și caselor de patrimoniu din rural e reprezentată de lipsa unei monitorizări corespunzătoare privind respectarea legilor care reglementează restaurarea și intervențiile pe astfel de imobile. Din interviurile cu experții a reieșit faptul că absența unei monitorizări eficiente din partea Ministerului Culturii și a instituțiilor publice subordonate a creat un mediu în care intervențiile ilegale de renovare și ignorarea specificului arhitectural local devin din ce în ce mai comune, mai ales în mediul rural.

Lipsa sancțiunilor pentru cei care au realizat astfel de intervenții ilegale și ineficiența statului în control au încurajat o mentalitate generală a nerespectării legii, accentuând gradul crescut de posesivitate din partea locuitorilor privind proprietățile lor. În plus, cu toate că legislația prevede atribuții privind inspecția și controlul asupra monumentelor istorice, aceste activități se desfășoară în teren de obicei de către ONG-uri în activitățile lor de salvgardare a patrimoniului, nu întodeauna de angajații specializați ai statului, aceștia din urmă fiind într-un număr mic care nu acoperă nevoile reale de pe teren. Astfel, nu există o evidență exhaustivă și actualizată a stării de degradare a monumentelor istorice din rural, cel puțin nu la nivel public, existând doar listele cu monumente de tip A sau B, adică de importanță națională sau locală, de pe care sunt scoase periodic doar cele care ajung pericol public și necesită să fie demolate.

Când vine vorba de încadrarea în specificul local privind arhitectura și intervențiile de restaurare sau construcții noi, s-a pus problema lipsei de ghidaj în acest sens. În sprijinul acestei probleme a venit Ordinul Arhitecților din România, prin grupul de lucru RURAL, elaborând o serie de ghiduri de arhitectură rurală pentru încadrarea în specificul local pentru toate regiunile din România.

Ghidurile au ca scop prezentarea unor reguli ușor de înțeles, împreună cu exemple clare, pentru a-i ajuta pe cei interesați să construiască în zonele rurale să păstreze peisajul cultural specific. Acestea au rămas la nivel de recomandare, preluarea acestor ghiduri fiind opțională pentru autoritățile locale și proprietarii de clădiri. Promovarea ghidurilor s-a realizat prin intermediul Consiliilor Județene și prin implicarea filialelor locale ale Ordinului Arhitecților. Deși multe dintre ghiduri au fost preluate în Planurile Urbanistice Generale (PUGuri) ale autorităților locale, implementarea lor nu este uniformă și nici nu există instrumente eficiente de monitorizare a respectării lor.

O soluție propusă pentru această problemă este ca aceste ghiduri să devină obligatorii în cadrul PUG-urilor locale și să fie integrate în strategiile de dezvoltare locale și județene. Cu toate acestea, lipsa unor instrumente de măsurare concrete și specifice pentru a evalua dacă ghidurile sunt aplicate adecvat sau nu reprezintă o provocare majoră, în prezent, evaluarea bazându-se în principal pe reacția generală și pe observațiile organizațiilor de profil.

Declinul căminelor culturale este unul dintre factorii care evidențiază cel mai mult restrângerea accesului la cultură pentru locuitorii din mediul rural. Inițial gândite ca spații pentru organizarea diferitelor evenimente culturale și păstrarea tradițiilor și obiceiurilor, aceste cămine culturale au suferit o scădere drastică în număr și în relevanță. Datele din „Anuarul statistic al României” din 1991 arată că în 1990 existau 7.110 cămine culturale, în timp ce, în 2002, dintr-un total de 6.147, doar 30,5% se implicau în activități culturale (ultimele date fiind furnizate de Ministerul Culturii și Cultelor de la acea vreme).

Această tendință de scădere a continuat, iar din 2005 încoace nu există date oficiale cu privire la numărul și starea actuală a căminelor culturale sau la activitățile desfășurate în aceste spații. Un raport din același an al Centrului de Studii și Cercetări în Domeniul Culturii a identificat că 15% din aceste cămine culturale sunt practic „invizibile” în statisticile oficiale sau nu sunt funcționale. Infrastructura de cămine culturale, în mare parte construite între anii 1950-1980, și renovate în mod superficial, suferă, de asemenea, de lipsa de investiții și administrare eficientă.

Aproximativ 35% dintre căminele culturale au fost transformate în discoteci, altele sunt periodic închiriate pentru ceremonii locale (nunți, mese de pomenire, botezuri), activități departe de conceptul lor de utilizare. În 2017, cabinetul Primului Ministru de atunci a estimat că ar trebui să existe în jur de 2.861 de cămine culturale în România, echivalentul numărului de comune din țară, însă cifrele concrete nu sunt cunoscute. Când vine vorba de renovarea lor, doar 85 de cămine culturale au fost renovate în perioada 2010-2015. Datele furnizate pe site-ul Companiei Naționale de Investiții (CNI) sugerau că fiecare cămin cultural primește cel puțin 500.000 de lei pentru renovare, cu unele proiecte care depășesc chiar și două milioane de lei, însă există suspiciuni că investițiile nu sunt direcționate eficient și corect către revitalizarea acestor instituții. Toate aceste lucruri reflectă o neglijare sistematică a acestor spații, care ar putea reprezenta centre culturale vitale pentru comunitățile rurale, într-o vreme în care accesul la cultură, tradiții și dezvoltare personală poate contribui semnificativ la viața socială a comunităților rurale.